Râde iară primăvara,
peste câmpuri, peste plai,
veselia umple ţara,
c-a venit Întâi de Mai!
Muncitorii au pornit
și-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu Mai muncitoresc.
Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
muncitorii-n joc şi cânt,
prăznui-vor în toţi anii
libertatea pe pământ.
Peste mări şi peste ţări,
se adună pe cărări,
lumea toată în alai
pentru al nostru Întâi de Mai.
Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse...
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile ei: Si cât de sus esti!
Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inima în cap cercai să-mi mut...
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au prefăcut.
Şi-n creieri port cenuşile lor grele.
(25 septembrie, 1954, Bucuresti)
Trece prin târg un străin ce n-are nimic de vânzare.
N-are nici aur, nici cal, nici lance, nici pavăză n-are.
Umblă de-a pururi străin prin târguri de-a pururi străine;
mica-i vioară de lemn și-o poartă prin lume cu sine.
Râde duiumul de proști de palidul Vântură-Țară,
babele hâde-i croiesc porecle de râs și ocară;
numai copiii, șoptind în dosul portiței închise,
tainic îl cheamă, ghicind că-i omul din basme și vise.
Însă-n amurgul când, reci, vin umbre din peștera rece,
când fluturare de corbi pe vârful bisericii trece,
glasul vioarei de lemn, tremurând, în văzduhuri străbate...
plouă pe suflete foc izbucnit din adâncuri uitate.
Palide, frunțile cad și rămân împietrite-n tăcere.
Inima slabă de om se-aprinde de-o altă putere.
Ochii privesc amăgiți o lume ce altfel se-arată.
Gândul străbate lumini și zări neștiute vreodată.
Licăre zvonul din lemn, cu-atâtea-nțelesuri solemne...
duhuri din veacuri apar și celor de mâine fac semne.
Târgu-nnoptat, descântat, un nor zburător îl cuprinde
și, ridicându-l pe sus, îl duce-n azur să colinde...
Târgu-nnoptat, descântat recade umil în uitare...
pleacă din târg un străin ce n-are nimic de vânzare...
În raze arămii de-apus când am plecat,
inelul cu safir în deget ți l-am pus
și-am spus: „Să te gândești mereu
la cel ce ți l-a dat”.
Și-n raze arămii de-apus
încet m-am dus.
Dar când departe,-n luptă,-nflăcărat
muindu-mi spada-n sânge de păgân,
mi-am scris temutul nume-n cartea de eroi,
tu… ai zvârlit inelul cu safir
în fundul lacului din parc.
Dar nimfa lacului l-a prins pe când cădea
și ți l-a pus în sân
pe când dormeai pe mal.
Apoi, târziu, când eu zăceam străpuns de lănci,
Străpuns de-nveninatele săgeți,
tu ai zvârlit inelul cu safir
în fundul râpei negre și adânci
din care iese abur otrăvit,
în care și ecoul a murit.
Dar hidra fioroasă l-a găsit,
și-ncet târându-se pe stânci,
ți l-a adus, - și ți l-a pus în sân
pe când dormeai într-un hamac de flori.
Dar tu ai azvârlit din nou,
ai azvârlit inelul cu safir
în fundul unei gropi din cimitir...
Și-acum, când eu sunt mort și putrezit,
și când tu dormi în caldul tău alcov,
nu te trezi, căci spectru-mi a venit
să-ți pună-n sân inelul cu safir.
Plângea pe stradă clarinetul, sub cer cu soare african,
plângea cu glasul său elastic ca de pribeag copil orfan.
Și-atunci un stol de păsări albe, printre ferestrele deschise,
mi-au năvălit pe loc odaia. În zbor trecuseră abise.
Le-am întrebat de când pornit-au, și oare când or să mai vie,
dar au tăcut, și bănuit-am c-au străbătut o veșnicie.
Și cum erau atât de multe, am tresărit privind la ele:
erau rătăcitoare, triste, așa cu dorurile mele.
Le-aș fi oprit, dar dispărură și-mi pieptu-mi înflori regretul,
ca un orfan zdrobit de chinuri tăcuse-n stradă clarinetul.
(Peregrinul)
Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci.
Când cel mai mare mag al lumii cădea în ultimul său vis,
mi-a spus că-n zarea de mătase, la umbra unui ciparis,
e îngropat un arc de aur păzit de șapte lilieci.
Și… merg spre zarea de mătase, prin singuratice poteci.
Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină,
și dacă din adânc de lacuri vreo nimfă-mi zvârle-n cale flori,
eu nu le văd, ci trec pe-alături, spre depărtarea fără nori,
gândind la arcul cel de aur ce pentru voi e-o-ntreagă taină.
Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină.
Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci
și dacă-n serile de toamnă când plouă trist și nesfârșit
zăresc în drum castelu-n care aș fi cu dragoste primit,
eu nu-l privesc, ci merg spre arcul păzit de șapte lilieci...
eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci.
Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină,
și dacă fulgerele joacă trăsnind din cer până-n pământ,
ori dacă-n cale-mi ies strigoii, eu trec și nu mă înspăimânt,
ci surâzând aștept sfârșitul ce pentru voi e-o-ntreagă taină...
eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină.
Versuri din „Antologia poeziei simboliste românești”, Editura pentru Literatură, București, 1968
“Ergo sum....”
Când ploaia bolnavă ce plânge și-aleargă pe negrele strade,
sperând adăpost să găsească, lovește-n ferestrele reci,
când nimeni nu știe că trupu-mi în putredă pulbere cade
...ce tristă e-n seară odaia din care plecat-am pe veci!
Zambila ce-ncepe să-nvie privind printre storuri m-așteaptă;
romanul cu foaia-ndoită se miră că nu-l isprăvesc;
Apollo de bronz, de pe soclu, spre ușă privirea-și îndreaptă,
și un plic de la tine - pe masă - așteaptă să viu să-l citesc...
Un jilț lângă foc meditează; clavirul gândește-o poemă;
lumina din sobă se-alungă în fund pe-nfloratul tapet,
perdelei dând chip de femeie, consolei dând chip de triremă
și calpului glas de ceasornic dând chip legănat de sonet.
Văd micile cadre-n perete - roșite de-a sobii văpaie,
...sofaua pe care adesea sculptat-am un vis îngeresc.
Dar eu nu mă văd nicăierea - și totuși mă simt în odaie,
...și-un plic de la tine - pe masă - așteaptă să viu să-l citesc...
Nu vă e milă să ucideți mieii,
n-aveți atâtea bunuri de mâncare?
V-ați și făcut căciuli strălucitoare
din bietul petic jupuit al pielii.
Atât de milă mi-e de tot ce face
sufletul vostru, sângeros, de fiară,
că n-aș mai vrea să fie primăvară,
nici viață, nici lumină, și nici pace.
Nu plângeti decât pentru niște rude
care se sting; încolo n-aveți milă.
Umili sunteti când starea vi-i utilă,
și, iată, cerul nu vă mai aude.
Capul purtând căciula sugrumată
ca un mormânt de miel; așa arată.
(Versuri din volumul “Repetabila povară”, 1974)
De Paști în satul vesel căsuțele-nălbite
lucesc sub a lor malduri de trestii aurite
pe care cocostârcii, înfipți într-un picior,
dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor.
Un scrânciob mai la vale pe lângă el adună
flăcăi și fete mândre ce râd cu voie bună;
și-n sunet de vioare, de cobze și de nai
se-ntoarce hora lină, călcând pe verde plai.
Bătrâni cu fețe stinse, români cu fețe dalbe,
românce cu ochi negri și cu ștergare albe
pe iarba răsărită fac praznic la un loc,
iar pe-mprejur copiii se prind la luptă-n joc.
Și scrânciobul se-ntoarce, purtând în legănare
părechi îmbrățișate cu dulce înfocare,
ochiri scânteietoare și gingașe zâmbiri
ce viu răspând în aer electrice luciri.
Apară-L Doamne
și ni-L renaşte
pentru iertare
în zi de Paşte
dă tuturora
dreptul să spere
iluminare
și Înviere.
Sfârc de noapte luminoasă,
primăvară suverană,
ne-a intrat Hristos în casă
și-a urcat într-o icoană.
Mai bătea în lume tunul,
dar, prin nopţile năuce,
ne-am simţit mai mulţi cu unul
ce-nviase de pe cruce.
Fierea şade-n flori cu mierea
și-i aproape ce-i departe,
e supremă Învierea
peste viaţă, peste moarte.
Variante scandaloase
adevărul şi minciuna
ne-a intrat Iisus în oase
și-a rămas pe totdeauna.
Ce lumină şi nesaţ e
în dumnezeiasca-i urmă,
c-a luat un miel în braţe
și-a salvat întreaga turmă.
I se uită-n ochi morminte
iarba tălpile îi leagă,
c-a fost făt fecioarei sfinte
și-a salvat o lume-ntreagă.
Realizează-te deplin.
Posteritatea-i buna amintire
Ce-o laşi în lume după tine.
E-o nouă vieţuire şi-o reîntinerire.
Fă, omule, în viaţă numai bine.
Şi semenului, dacă-ţi cată rău,
Dă-i binele în schimb şi bunul gândul tău.
Cine-ar fi crezut că, de la o zi la alta,
voi rămâne fără vechile, statornicele mele bijuterii,
lanțul acela întunecat de care spânzura
un ochi prețios,
brățara aceea de semințe,
inelul acela cu pasăre?
Goală și săracă am rămas, Doamne,
furată și batjocorită sunt.
Cine mă va mai împodobi de-acum înainte?
Nici ploaia, nici grâul,
nici marea nu mă va mai împodobi,
nici trista lumină de stea.
Oare eu am lăsat deschisă
cutia cea mare a lumii,
eu să fi fost păzitorul ei,
de nimeni numit, el însuși neștiutor
de grandioasa-i misiune,
și plătind acum, nevinovat,
cu tot ce-a avut?
Se bucură pomii de floare...
e cald și senin...
și berzele vin...
și prispa e plină de soare.
Sub streașina veche și-naltă
sunt cuiburi - și-n ele
s-ascund rândunele...
și vântul aleargă pe baltă...
Un farmec te-mbată de-aiurea:
e vânt aromit
de câmp înflorit...
și sună de glasuri pădurea...
Molatic la vale se duce
o turmă de oi; -
un viers de cimpoi
uitatele doruri ți-aduce...
Trecut-au ani, ca peste șesuri norii...
dar, uneori, când ramurile lunii
ne bat în geam cu zarzării și prunii,
din zări adânci, așa cum vin cocorii,
se-ntorc, foșnind, și anii... iată unii
ne fulguie cu liniștea ninsorii,
alții ne-aduc mireasma din victorii,
iar alții numai geamătul furtunii.
Sub calda amintirilor povară,
ce freamăt dulce tremură-n odaie?
O lacrimă surâde și coboară,
un zâmbet plânge, umerii se-ndoaie
și timpul crește... anii ne-mpresoară
și luminăm de sfânta lor văpaie...
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.⠀⠀⠀
Crescut-au ghiocei în fulgi de nea?...
Atât de albă-i primăvara mea!
Mi-i sufletul de pătimi neatins
și cerul floare peste el a nins;
aleasă floare de mătăsuri moi
a nins în noapte peste pomii goi
și i-a învelit în borangic ușor.
A prins o boare, caldă ca un dor,
s-adie rar miresmele din Raiu.
Al fluturilor măiestrit alai
a curs în suflet, liniștit și blând,
pe căi de taină, din adânc de gând.
Și sus, deasupra albei năluciri,
plutește raza sfintelor iubiri.
Dă primăverii-n duhul meu lumini
și se răsfrânge-n ochii tăi senin.
Vederea lumii se-ndumbrea, când noi
ne sărutam în piețe și în scuaruri
un aer mat ne-nfășura, și nimeni
nu ne-a lovit vreodată cu privirea.
Doar steaua neagră a părului tău scurt
îmi atingea cu clinchet stins, un umăr,
și toți credeau că bate-n arbori ora
când soarele apune la amiază.
Și păsări mari se coborau pe bănci
și pe statui, pe cabluri peste iarbă…
luceau intens, presate de-un cer
pe care-l începea iubirea noastră.
Theodor Speranția (numele la naștere: Theodor Dimitrie Nadejde), se naște la 4 mai 1856 în comuna Deleni, judetul Iași - moare în 9 martie 1929, București.
A fost un scriitor, dramaturg și poet român, fiul diaconului D. Nadejde. Urmează cursurile primare la Târgu-Frumos unde învățătorul îi schimba numele in Speranlia. isi incepe studiile superioare la seminarul „Veniamin Costachi" din Iasi, pe care-l paraseste sub influenta ideilor socialiste. Se inscrie la Facultatea de Stiinte si la Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Iasi. Scoate impreuna cu fratii Nadejde si doctor Russel ziarul socialist Besarabia. Membru al Cercului socialist din Iasi (1880) si unul din intemeietorii si colaboratorii Contemporanului (188l-l888), de unde trece la Revista noua a lui Hasdeu . impreuna cu Z. C. Arbore si St. Besarabeanu scoate Amicul copiilor (1891). Studii de filosofie la Univ. din Liege, doctoratul in litere si filosofie (1886). Cunoaste miscarea folcloristica europeana si se introduce in cercetarea comparatista. Stabilit la Bucuresti, tine la Univ. un curs de folclor in calitate de docent privat (Lamuriri asupra literaturii romane culte si populare. Lectiune de deschidere tinuta la 27 ianuarie 1906 la Facultatea de Litere din Bucuresti) si un curs liber de Istoria teatrului.
Debuteaza cu versuri la Perdaful (1873).
Colaboreaza la: Contemporanul, Adevarul, Convorbiri literare. Dimineata, Drepturile omului. Familia, Graiul nostru. Literatura si arta romana. Munca literara si stiintifira, Noua revista romana. Rampa, Revista noua. Universul literar etc. Editeaza publicatii proprii: Cascavalul, Tamiia, Revista copiilor s. a. A publicat numeroase volum de anecdote (Anecdote populare, 1889; Anecdote afumate, 1898; Anecdote botezate, 1903; Anecdote piperate, 1903; Anecdote noua, 1909; Anecdote marinate, 1911; Anecdote cu minuni, 1918; Anecdote cu noroc, 1918; Anecdote proaspete, 1926 etc), teatru (Teatru, I, 1894; Mama soacra, 1894; De necaz, 1900; Ce face betia, 1900; Ce poale lenevia, 1908; Teatru de familie, 1912; Curcanii, 1922; Linga pamint, 1922), romane (Feighela, 1902; Fete de azi, I-II, 1908; Ma-nsala, 1921), povestiri pentru copii (Chitibus cel dragut, 1929) si studii de folclor (Introducere in literatura populara romana, 1904; Miorita si calusarii, 1914). Membru corespondent al Acad. Romane (1891).
Prin numeroasele prelucrari pe teme folclorice, Dimitrie Theodor Sperantia si-a dobindit faima de „anecdotist oficial" al epocii. Lipsa de gust in selectarea subiectelor, interventia abuziva (sugerata de titlurile culegerilor sale de anecdote „afumate", „impanate", „marinate", „piparate" etc.) pedalarea pe elemente de la periferia folclorului, calambururile indoielnice, umorul facil, naivitatea si prolixitatea plaseaza anecdotele si monologurile sale in zona subliteraturii. Tot atit de modeste sint si prelucrarile de povesti din volumul Din lumea lui Spulbera-Vint. Basme si basne vesele. Intentii educative urmareste si in piesele de teatru satesc sau pentru scolari. Din numeroasele sale volume de proza (schite, nuvele, povestiri, romane) pot fi retinute unele povestiri pentru copii si romanul Feighela, o evocare a atmosferei si moravurilor mediului evreiesc din preajma primului razboi mondial. Interesul pentru folclor il conduce spre cercetarea unor probleme teoretice ale literaturii populare. Introducere in literatura populara romana - studiu comparativ (1904) nu corespunde intentiilor sugerate de titlu. Dupa citeva generalitati nesemnificative, autorul trece la partea comparativa, marginita la „reproducerea" unor texte straine, mai ales franceze, fara un comentariu edificator.
Capitolele referitoare la vers, repetitie, toponimice etc. sint tratate „amatoristic" (O. Barlea ). Caracterizarea speciilor folclorice este hazardata, iar analiza lor se limiteaza la rezumarea pieselor din colectia lui G. Dem. Teodorescu. Teorii fanteziste lanseaza Dimitrie Theodor Sperantia si in volumul Miorita si calusarii. Urme de la daci si alte studii de folclor (1914). Balada Miorita si altele (Mihu Copilu, de pilda) ca si jocul calusarilor ar reflecta mitul egiptean al lui Osiris, ucis de Set. Dimitrie Theodor Sperantia este un admirator al lui A. Pann , de care il apropie facilitatea in versificatie. Latura rezistenta a activitatii sale de folclorist ramine colaborarea la Graiul nostru, alaturi de O. Densusianu si I. A. Candrea.
Interesante sint raspunsurile la chestionarele sale privind sarbatorile poporului roman si vechimea sau noutatea cintecelor populare. Abordeaza si cercetarea de istorie literara asupra lui Antioh Cantemir, Ienachita Vacarescu , Veniamin Costachi , Anton Pann si Costache Negruzzi . Urmareste evolutia fabulei in literatura romana (Fabula in genere si fabulisti romani in specie, 1892) si originea versificatiei romanesti (Versificatia romana si originea ei, 1906). Popularitatea scriitorului se datoreaza anecdotelor, care au cunoscut numeroase reeditari, si teatrului (comedia in versuri Talpa iadului, o dramatizare dupa Mandragola lui Machiavelli), scrise in ritm vioi si cu o oarecare savoare populara, „inveselitoare", dar lipsite de arta.
OPERA:
Anecdote populare. Bucuresti, 1889 (ed. II, 1892;
ed. VI, 1928);
Alte anecdote populare, II, Bucuresti, 1892;
Fabula in genere si fabulisti romani in specie. Bucuresti, 1892 (extras);
Tot anecdote populare, III, Bucuresti, 1893;
Homer intinerit. Cartea I din Iliada, Bucuresti, 1893;
Vorba de acasa. Bucuresti, 1893;
Proza, I-II, Bucuresti, 1893-l894;
Teatru, I, Bucuresti, 1894;
Mama soacra. Pe neasteptate. La mosi. De-ale casniciei, I, teatru, Bucuresti, 1894;
Anecdote afumate. Bucuresti, 1898;
De necaz, teatru satesc, Bucuresti, 1900;
Ce face betia, teatru satesc, Bucuresti, 1900;
Minunea vietii si cheia lumii. Bucuresti, 1902;
Feighela, roman, Bucuresti, 1902;
Anecdote botezate. Bucuresti, 1903;
Anecdote piperate. Bucuresti, 1903;
Pentru toti copiii, Bucuresti, 1904;
Introducere in literatura populara romana, studiu comparativ, Bucuresti, 1904;
Lamuriri asupra literaturii romane culte si populare, Bucuresti, 1906;
Versificatiunea romana si originea ei. Bucuresti, 1906;
Ce poate lenevia, drama populara in un act, Bucuresti, 1908 (ed. IV, 1929);
Fete de azi, I-II, roman, Bucuresti, 1908;
Scriitori vechi. Bucuresti, 1909;
Anecdote noua. Bucuresti, 1909;
Anecdote marinate. Bucuresti, 1911;
Teatru de familie. Bucuresti, 1912;
Miorita si calusarii. Urme de la daci si alte studii de folclor, Bucuresti, 1914;
Anecdote cu minuni. Bucuresti, 1918;
Anecdote cu noroc, Bucuresti, 1918;
Sar si Ionel, Bucuresti, 1921 (ed. II, 1925);
Ma-nsala, roman, Bucuresti, 1921;
Vinovata, Bucuresti, 1922;
Curcanii, comedie patriotica intr-un act, Bucuresti, 1922 (ed. m, 1925);
Linga pamint, drama in contra functionarismului in trei tablouri, ed. II, Bucuresti, 1922 (ed. III, 1926), Calatoriile lui Enache Cocolos, ed. II, Bucuresti, 1922;
Mireasa, drama in cinci tablouri, ed. III, Bucuresti, 1922 (ed. V, 1928);
Mana vacilor, comedie populara in trei tablouri, ed. III, Bucuresti, 1922 (ed. V, 1928);
Alte anecdote populare, II, ed. V, Bucuresti, 1922;
Tot anecdote populare, III, ed. IV, Bucuresti, 1922;
Din joc de carti, drama in doua acte, Bucuresti, 1925;
Teatru de familie, 14 piese cuprinzind monologuri si scene pentru Conservatorul de Declamatie, Bucuresti, 1925;
Anecdote proaspete, Bucuresti, 1926;
Anecdote noua, ed. V, Bucuresti, 1927;
Amintiri despre Ion Creanga, Bucuresti, 1927;
Neamul nostru, feerie istorica in trei acte si un prolog, Bucuresti, 1927;
Anecdote ilustrate. Bucuresti, 1928;
inceput de viata. Bucuresti, 1929;
Chitibus cel dragut, povestiri pentru copii, Bucuresti, 1929;
Anecdote de post. Bucuresti, f. a.;
Din lumea lui Spulbera-Vint, Bucuresti, f. a.;
Icoane vii. Bucuresti, f. a.
REFERINTE CRITICE:
T. Demetrescu, Profde literare, 1891;
Th. Sperantia, Memoriu de calitati, titluri si calitati stiintifice, 1906;
II. Chendi, Foiletoane, 1925;
Alex. Cioranescu. Teatrul romanesc in versuri si izvoarele lui, 1943;
/. L. R., III;
Ov. Barlea, Istoria folcloristicii romanesti, 1974;
I. Datcu, Sabina C. Stroescu, Dictionarul folcloristilor romani, 1979;
A. Gh. Olteanu, Structurile retorice ale liricii orale romanesti, 1985.
Frunză verde de tei, măestru țesută de soare,
tot ce șoptești și cânți de unde aflatu-le-ai oare?
Doruri purtate de vânt, visuri furate de lună,
tu le trăiești ca noi și-n freamătul tău se-mpreună.
Frunză verde de tei, plăpândă și fragedă foaie
lacrima ochilor mei și ție durerea-ți ogoaie;
nu-mi bănui că de smulg din pașnica verde frăție:
chipul ce-l porți e, leit, un chip de inimă vie.
Frunză verde de tei, vino pe buzele mele;
taina ce-apasă vrăjmaș poți s-o culegi de pe ele.
Deapănă-i firele în vers, în vers de doine senine;
toarnă-mi în suflet cristal și umple văzduhul cu mine.
