După secetă - Nora Iuga

Calul lui Făt-Frumos

s-a evaporat pe mările lumii,

și numai coada i-a rămas cometă stingheră,

să măture Calea Lactee.

Fântânile se zbârcesc și Setilă

colindă răspântiile, nemaigăsind nici o urmă de copită

să-și amăgească setea

în pomi atârnă o sută de păsări măiastre

cu gâtul în jos, și ciorile zboară

cu pene albastre în cioc, improvizând cuiburi

în gurile căscate ale visătorilor adormiți.

Haide, băiete,

prinde-ți un pumn de scaieți la pălărie,

și fluieră odată din talpa spartă a bocancului,

stelele vor să danseze în cutiile de conserve

care populează câmpiile arse.

Haide, băiete,

sub iarbă suspină în somn fata pământului.

Sonet - Joachim Du Bellay

Năluci de praf prin care vântul scurmă,

voi ce,-n lumina soarelui monarc,

veți fi durat, cândva, superbul arc

de muri din care dăinuie o urmă,

Spuneţi-mi voi (a căror vagă turmă

n-o-nţărcuie,-n de trei ori triplu-i ţarc,

nici Styxul - celui care nu-i catarg

să-i treacă ìnvers apa taciturnă!)

Spuneţi-mi (căci o parte dintre voi

v-ascundeţi în morminţii-aceştia goi) 

cât vi-i de greu văzând că murii Romei

Care-au ieşit din mâna voastră, - azi

sunt patria lemurilor nomazi,

împulverata ţară a fantomei!

Scrisori (1) - Nina Cassian

Ţi-aş fi scris mai demult, dar am aşteptat

întâi să fiu în afara singurătăţii, adică

în afara acelui ţinut în care copacii

stau în poziţie de rugă,

îngenuncheaţi înăuntrul lor,

şi râurile curg de asemeni înăuntrul lor,

fiindu-şi totodată trup şi suflet,

cu neputinţă de deosebit; am aşteptat

să plece şi păianjenul care

se desenase singur cu un vârf de argint pe umărul meu

şi iată-ma acum, gata să-ţi spun

că nu te iubesc.

Căciulița albă - Nina Cassian

Iarna. Fulgii podidesc

cerul, ca niște noițe.

Stâlpii-n drum se-mpodobesc,

toți, cu albe căciulițe.

Grâul ca să nu se strice
sub a gerului pojghiță,
neaua i-a-mbrăcat cu grijă
tot o albă căciuliță.

Nu-s în luncă flori de loc;

nu mai are lunca salbă.

Are-n schimb un alb cojoc

și o căciuliță albă.

Sub zăpadă-i cald și bine;
grâu-și are odăița.
Și, când primăvara vine,
se topește căciulița.

La oraș, a nins oleacă -

neaua-i doar cât o șuviță.

Oana noastră își îmbracă

albă, moale, căciuliță.

Și când iese pe portiță
și aleargă-apoi pe stradă,
capul ei cu căciuliță
pare-un bulgăr de zăpadă.

Anotimpuri - Anișoara Odeanu

Primăvară, ciudată e faţa ta 

ești atât de nouă, fluturatecă primăvară 

cu toate cele ce se nasc în tine pentru moarte timpurie 

cu toate cele ce nu bănuiesc că n'au să mai fie 

așa curând. Primăvară care nu cunoşti 

legea mare a morţii, pe care necontenit o cântă Dumnezeu. 

Toamnele mele, primăvară, sunt mai frumoase decât tine 

toamnele nostalgiilor mele, pentru tot ce nu se poate întâlni. 

Pentru vieţile altor oameni care-au trăit de mult. 

Pentru cântecul de dincolo de ploaie. 

Pentru nesfârşitul cântec al cerului 

din care am căzut, acorduri răzleţe, vântul încolo şi’ncoace să le poarte 

și’n care ne vom întoarce triumfători - şi’n moarte. 

Și timpul sufletului meu e grav şi calm 

toate întâmplările sunt în el frunze rare, risipite... 

e între stinsul stelelor şi zi, lumină cenuşie. 

Straniu, prelung interludiu 

dincolo de viaţă, dincoace de veşnicie.

Poezie publicată în revista Gând românesc, Septembrie, 1939

Miniatură - Anișoara Odeanu

Păpușa care a văzut cerul într'o seară 

a închis ochii înspăimântată 

și nu i-a mai deschis niciodată. 

La tâmple îi ard lumânări mari de ceară. 

Pe pleoapa ochiului închis 

se lasă umbre de somn și vis 

din file de carte au coborât de veghe 

feți-frumoși cu haine colorate de hârtie 

un miel-desen mătasa rochiei i-o sfâșie

Moartea pe-un cal de lemn a străbatut mii de leghe 

prin cimitire cu soldați de plumb eroi 

să ducă sufletul păpușii îngerilor înapoi. 

Dumnezeu, glumeț ca Moș Crăciun 

a ieșit la poarta cerului în clinchet de uși 

și a spus - cu zâmbetul lui cel mai bun -

Vestesc, ca să se știe'n alte dăți 

că nu e cerul casă de păpuși.

Cerul e-o peșteră mare și rece 

din care picură singurătăți 

și numai pasul meu prin întuneric 

de la’’nceput, încolo și'ncoace va trece...

Versuri din Revista Fundațiilor Regale, 1 aprilie 1938

Spovedanie de noapte - Anișoara Odeanu

Știu că ai plecat într'o lungă călătorie 

iubitul meu tăcut şi solitar ca munţii după asfinţit 

mâinile tale niciodată nu le-am atins 

și dragostea mea a rămas ascunsă ca lacul sub nuferi. 

Unde sunt ochii tăi, iubitul meu 

în ce limpezi ceruri i-a zidit Dumnezeu? 

Ochii tăi: noapte în care se înfiripau legende 

și’n faţa cărora toate animalele pădurii 

începeau să viseze. 

Unde e mândrul tău port, iubitul meu 

singur, pe drumul regilor, numai stelele ţi-l văd 

cerurile, numai cerurile călătoare 

îți însoţesc paşii în călătoria cea mare. 

Fruntea ta, înalta ta frunte, iubite 

ce albă lumină de lună o face mai albă? 

O, pe care cărări de stele'nzăpezite 

m’ai uitat şi m'ai regăsit, iubitul meu 

cu faţa mea dintâi pe care n'o cunosc nici eu? 

O, iubitul meu, în cea mai adâncă noapte 

departe de tine cum viaţa-i de tine departe 

caut cuvintele care să te-apropie de mine 

caut cuvintele prin care să te trezesc în dragoste din moarte 

dar stelele coboară'ncet spre dimineaţă 

pe fruntea mea e încă scris cuvântul Viaţă. 

Toamnă - Anișoara Odeanu

Nu aștepta. 

Nimeni nu va veni să-ți bată la ușă 

nimeni în seara asta nu mai trece 

pe potecile ude, prin ploaia rece 

nimeni nu mai îndrăznește să treacă 

prin dansul ciudat al frunzelor zgâlțâite de vânt. 

S'a făcut atât de frig în casa ta 

ai uitat să închizi bine fereastra 

șerpii singurătății s'au prelins pe sub ea. 

Singurătatea aburește întâi oglinzile 

să nu-ți mai întoarcă imaginea 

pentru că ea știe că Narcis a murit fericit 

înecat în fundul fântânii. 

Ți-e frică de propriile tale mâini 

pe care le ții una într'alta. 

Ți se pare că din ele un diavol a cioplit cu dalta 

șerpi înghețați, hăpsâni.

Versuri din Revista Fundațiilor Regale, 1 aprilie 1938

Cântec - Anișoara Odeanu

Poți să mergi oriunde -

nimeni nu te va întreba: 

Drumețule, ce-ai făcut cu viața ta?

Serile tale nimeni nu le cunoaște 

vracii bătrâni nu le citesc în zodiac 

semnele cerului nu-s făcute 

pentru mersul tău buimac.

Singurătatea ta nimeni n'o știe 

vântul trece pe lângă ferestrele tale 

spulberând frunzele. 

Vântul fluieră de urât.

Casele își trimit visul de fum spre cer 

dar porțile cerului sunt de fier 

și fumul se cerne înapoi. 

Atunci se lasă noaptea peste copacii goi... 

Povestea lumii se țese pe lângă tine 

o țes niște vrăjitoare străine. 

În plasa lor 

capul tău nu va străluci ca un meteor. 

Oamenii gonesc pe drumuri pustii 

fugind de moarte. 

Dar moartea își reflectă chipul în oglinda zărilor. 

Frunzelor nu le pasă că mor 

sevele șerpuiesc pe sub pământ speriate 

o pasăre a murit în zbor 

și corpul ei greu și ud în ușa ta bate. 

A fost odată un prinț hirsut 

care n'a vrut să creadă în somnul pământului 

sub biciul lui se spulberau copacii 

în cele patru zări ale vântului 

azi șerpii și-au făcut cuib în inima lui de lut.

Poezie publicată în Revista Fndațiilor Regale, 1 aprilie 1938

Șah - Anișoara Odeanu

Sunt obosită, foarte obosită 

de marea sărbătoare care mi-a fost viaţa. 

O, fac în mine miile de oboseli 

ale tuturor oamenilor care au fost regi 

regi sumbri, lenţi, atotcunoscători 

într’o mare tablă de şah cu jocuri nesigure. 

Toate înţelepciunile le-am cunoscut, Doamne, 

toate, zadarnice, s'au făcut nevăzute 

mi-a rămas una singură, ultima înţelepciune, 

aceea care doreşte liniştea - liniştea lucrurilor nenăscute. 

Nimeni nu m'a înfrânt, dar dincolo de lupte 

se’ntinde oboseala tuturor drumurilor 

spre toate apele, spre toate stelele. 

Nimeni nu m'a înfrânt, dar aripile mele sunt atât de largi 

viața le însângera, ca pe vulturi zăbrelele. 

Spune-i morţii, Doamne, să-mi dea neagra hermină 

pe care o dăruieşte tuturor învingătorilor -

niciodată prinţ mai gingaş, cu faţa mai senină, 

nu va aluneca apoi, în primăveri, pe drumul norilor. 

Fata lui Codru-Împărat - Anișoara Odeanu

Drumul meu nu se va opri niciodată în cursa vulpii roşcate 

pașii mei dansează mai uşor decât paşii iezilor albi 

versurile mele nu le-a scris pe cer nici un curcubeu 

dar mâine vor ști să le fluiere mierlele toate. 

Tristeţea mea cântă cu vântul prin văi 

nimeni să n'o plângă. Noi trăim după legea noastră. 

După aceea vom râde, căci iată pe poteci îndepărtate 

coboară din munţi spre oraşe, negustorii cu obiecte colorate. 

Iubitul meu e frumos şi liber. E prieten cu cerbii şi luna 

pe noi nu dragostea ne leagă, ne leagă pădurea 

și pădurea are legile ei aspre şi grele. Niciodată legământ 

făcut sub bolta ei, nu s'a putut desface. 

Dansul meu nu face nimănui nici un rău 

dar într'o seară când obosită fi-voi foarte 

potecile vor şti că am plecat spre Soare-Apune 

să-mi sting culorile cu fluturii de aur 

în văgăuna Negurilor Moarte.

Versuri di publicația “Universul literar”, 11 februarie 1939

Anișoara Odeanu - Biografie scurtă

Anișoara Odeanu este pseudonimul literar al Doinei Stella Grațiana Peteanu, n. 28 mai 1912, Pădureni, Timiș - d. 1 septembrie 1972, Lugoj, Timiș. Poetă și prozatoare, a urmat cursurile școlii elementare la Lugoj și pe cele liceale la Liceul de fete din Timișoara(1922 - 1929). Absolventă a Facultății de Litere din București (1929 – 1933), a studiat limba franceză la Dijon și Grenoble (1930 - 1931) și și-a definitivat studiile la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București (1933 - 1936).

Despre prostie - Anton Pann

Trei negiobi mergând p-o vale

și zărind un urs din cale

când suia cu groază-vie

și intră în vizunie,

zise unul: - Ai să-l prindem

și la vrun ţigan să-l vindem.

Altul a zis: - Cum să poate

din vizunia-i a-l scoate?

- Iacă cum, - altul iar zise

și îndată se descinse -

dați brâiele fiecare,

să facem un lung şi mare,

și legăndu-mă pe mine

cu el de picioare bine,

să ţineţi strâns cu tărie

când voi intra-n vizunie,

ș-apucând pe urs dodată,

să mă trageţi voi îndată,

și apoi d-aci scoţându-l

facem cu el ce n-e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,

brâiele îşi înnădiră,

de picioare îl legară

ș-în vizunie-l băgară.

Când vru mâna să întinză

pe urs de urechi să-l prinză,

ursul de cap îl apucă

și cu totul i-l îmbucă;

el strigând într-a sa gheară,

ceilalți cum l-a tras afară

stau, se uită cu mirare,

văzându-l că cap nu are,

și-ntreb, zicând: - Frăţioare,

avut-a Valdu cap oare?

Unul zise: - Nu ţiu minte,

altul iar alte cuvinte,

și nedomiriţi l-aceasta,

au mers să-ntrebe nevasta.

Aşa ei pe mortul lasă

și mergând la ea acasă,

o-ntreb: - Stano, ia ne spune,

că vrem să ştim a minune,

bărbatul tău ce fel fuse,

acum cu noi când se duse,

avea cap ca fiecine,

or nu, că tu ştii mai bine?

Ea, gândind puţin în sine,

le răspunse: - Nu ştiu bine

dar la Paşti îmi par' şi mie

că ş-a cumpărat tichie.

Corbii - Cincinat Pavelescu

O! Corbi siniștri, vă iubesc;

voi, ce pe-al iernii alb lințoliu

cădeți în stoluri ce-ngrozesc

ca niște pete mari de doliu!

În fracurile voastre negre

de ciocli aveți ceva de gală,

și-n croncănitul vostru râde

o ironie triumfală!

Dușmani cetăților banale,

prin vechi ruini v-adăpostiți,

și sub disprețul vostru rece

o lume-ntreagă-nvăluiți.

Dacă vă mușcă foamea, -ntocmai

ca feudalii castelani,

vâ năpustiți pe avuția

muncită-a bieților țărani.

Și negrul vostru e simbolic;

e doliul ce-ndurător

purtați victimelor căzute

sub ciocul vostru hrăpitor.

Chiar Edgar Poe, în cinstea voastră,

a scris balada-ntunecată

al cărei laitmotiv e tristul

și-ngrozitorul: niciodată!

O, corb sinistru, al meu suflet

scârbit de lupte și de jale

e-atras de doliul sarcastic

ce-l poartă aripile tale!

Și-aș vrea pentru-a scăpa de viața

sugrumătoare a cetății

să deviu regele ruinei,

al păcii și-al singurătății.