Ei spun că simulez sau mint
în tot ce scriu. Nu este aşa.
Adevărul este că eu
simt prin imaginaţie.
Nu folosesc corzile inimii.
Tot ce visez sau las liber
alunecă de pe mine sau moare,
așa cum se întâmplă cu-o terasă care priveşte
la lucruri de dincolo de ea.
Acele lucruri mă călăuzesc.
De aceea eu scriu din mijlocul
lucrurilor, nu lipit de picioarele cuiva,
liber de propriile mele confuzii,
preocupat de ceea ce nu este.
Sentimente? Să lăsăm cititorul să simtă.
Mulţumeşte-te să-mi scrii
câteva cuvinte calde,
când va fi să mi se scalde
umbra vieţii-n aporii.
Eu voi sta, oricum, atent,
sprijinindu-mă de-o rază,
la-nţelesul viu de frază
și la frigul tău latent.
Dacă tot mi-e dat să mor
înainte-ţi cu o vreme,
voi ajunge, nu te teme,
să-mi transform plecarea-n nor.
Şi-or să cadă mai apoi,
dinspre mine către tine,
vești de dragoste, ştii bine,
risipite-n nişte ploi.
Pe-aceleaşi căi de mii de ani umblate,
în goluri vaste legănându-şi sfera,
Neptun adoră visător pe Terra, -
o biată lume plină de păcate...
El niciodată n-a trecut bariera
singurătății lui nevinovate, -
și-n clipa asta ea e moartă, poate:
o umbră deasă-i umple atmosfera.
Neptun, se vede că tu n-ai lunetă
să-i studiezi eclipsa de departe, -
când inocenta tânără planetă
se-ntreabă, cu privirea-ntr-altă parte:
"Ce face oare Venera cochetă
pe întuneric, singură cu Marte?”
Frumoasă mi-e ţara străveche,
întinsă pe munţi şi pe văi,
cu fete cu flori la ureche,
cu mândri şi ageri flăcăi!
Frumoasă mi-e ţara cea nouă,
când râde cu râs tineresc,
cum râde grădina când plouă
și florile când înfloresc.
Cu-nălțată, mândră frunte,
un deșert spic defăima
pe un spic plin de grăunte
ce în gios se atârna.
Zisă deci l-a lui vecin:
De râs lucru-i curios
că ții capul așa gios!
Îns-atunce spicul plin
au răspuns l-această ceartă:
Nu doresc a mă schimba;
a mea frunte-aș rădica
când c-a ta ar fi deșartă!
Atâta muncă fără preget!
Încet-încet, de-atâția ani,
de jos, din temelia stâncii,
casmaua smulge bolovani,
și macaraua suie-n muche,
și dalta-n feluri îi cioplește,
la rând ciocanul îi așează,
frumos mistria-i rostuiește;
și - lucru vrednic de mirare
din răsărit până-n apus! -
Un grandios castel, d-asupra,
spre nori se-nalță și tot crește:
pe cât jos se scobește stânca,
pe-atât se-mpodobește sus…
…mai trebuie frontonul splendid,
alegoria triumfală,
și-i opera desăvârșită -
e gat-a unui secol fală!…
un ultim bloc enorm, acuma,
trosnind, e smuls din grop-adâncă
și ridicat din greu pe scripet…
dar blocul ultim nu-i sus încă,
și, din afund, din măruntaie,
răcnește stânca: „Nu mai pot”
„Proptele iute! Merg de râpă!
Mă surp cu fala-vă cu tot!”
Morala
Ades, visând prea vesel,
ai deșteptare tristă…
„Să nu te rezemi, Doamne,
decât pe ce rezistă!”
(Din Convorbiri Critice, Iulie-Septembrie 1907)
Pustie casă lângă mare și tu dormi
în mâlul somnului pe care ți-l respir,
se-nalță marea și-mi umbrește lampa
pe cartea cu sonete de Shakespeare.
E prima noapte când mi-amestec viața
cu vorbele unui bărbat străin,
de teama de a nu ști câte cuvinte
copilului fugit i se cuvin…
Se-aprind copacii la fereastra-ntunecată,
eu capăt trup de mânz tremurător
și neapropiindu-mă de tine-n noaptea asta
mă izbăvesc de-un somn otrăvitor…
Uite toamna cum se stinge!
Umbra plopilor tresare.
Și amanții pe cărare
plâng sub frunza care ninge!
Slabă, tristă, -ngălbenită,
între vis și adevăr,
trece toamna despletită
și cu frunze moarte-n păr!
Pe când umbra cade multă,
tu, ce-ți porți alături doamna,
lasă vorba, taci și-ascultă
cât de dulce moare toamna!
Am visat că s-a îndrăgostit de mine
cineva - și am vibrat
când s-a uitat adânc și lung la mine
- și nu era adevărat.
Când m-am trezit, mai simțeam pe obraz
arsura acelor priviri.
Dar în oglindă am văzut pe obraz
două dâre de lacrimi subțiri.
Din volumul
"Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei",
Editura Albatros, 1961
Da, m-am dus pe străzile de care îmi scrii tu...
e o jale de toamnă pe-acolo...
pe la spital, la cazarmă, e trist, cad frunze...
la tribunal a fost un proces interesant.
Oh, într-o librărie au zburat câteva frunze uscate...
e toamnă, aș vrea să scriu versuri...
la grădina publică, un alcoolic francez
se uită zâmbind la un strat de pansele.
La pavilionul muzicii era un corb
l-am întrebat de tine și nu mi-a răspuns nimic.
E toamnă... cu toții se grăbesc, dar e atât de pustiu...
Da, orașul își aduce balanța comercială,
e puțin mai trist, fiindcă e toamnă...
eu încă nu mi-am găsit nimic...
îți voi scrie mai pe larg altă dată...
Potecile mi se aștern în cale.
Sub paşii mei noi drumuri se întind
mă-nalţ în piscul frumuseţii tale,
o, ţara mea, adâncul să-ţi cuprind.
De pieptul tău când îmi lipesc obrazul,
bătaia clipelor să o ascult,
auzul meu îţi desluşeşte glasul
ce din strămoşi ne vine de demult.
Atâta soare e şi-atât de bine
sub cerul tău blajin, primenitor!
În tine m-am născut, trăiesc în tine
și pururea de tine mi-este dor.
Te simt zvâcnind în ierburi şi în muguri,
în fiecare sondă de ţiţei.
Cu freamătul pădurilor mă bucuri,
ca pe un copil, de mână tu mă iei.
Şi-mi dărui mie boarea primăverii,
pe câmp îmi faci să crească grâu-nalt.
Tu pâinea-mi rumeneşti în ţestul verii,
pe prispă îmi aşterni culcuşul cald.
La praznicul culesului de struguri,
te desluşesc şi-n plopii din amurguri.
Îmbii cu cofe pline anii mei;
și-n părul dragei, şi în ochii ei.
Când pleci din bărăganele arşiţei,
cu turmele spre munţi, cântând din nai.
Unchieş mi-l dai pe baciul Mioriţei
și-mi sui poemul p-un picior de plai.
Aprinzi o stea de flăcări pe cupole,
în orice cărămidă pui un cânt.
Pe schele urci cu Meşteru' Manole
și zidul nu se surpă la pământ.
Sub colţul ierbii m-oi culca odată,
cu holda ta m-oi contopi deplin.
O viaţă doar pe lume ne e dată,
chiar viaţa de ţi-o dărui, e puţin.
Oriunde-aş fi, te întâlnesc în cale,
o, ţara mea, cu tâmple de argint!
Mă-nalţ în piscul frumuseţii tale,
te apăr, şi te laud, şi te cânt.
Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugară,
vara târzie-a pus capăt grăbitului zbor.
Parcă văd cum plecai, iar pe nisip strigau,
strigau în septembrie mâinile tale.
Nu mai știu ce-a urmat dupa tine, poate nimic
poate păsări sau vânt. Te-am mai chemat
dar nimeni nu-mi răspundea, până într-o seară
când a răspuns pentru tine zăpada.
Ar fi trebuit să te uit ori să-mi spun
că întâlnirea noastră n-a fost decât un vis
că voluțele sânilor tăi nu erau decât
plimbarea lunii prin apă.
Dar vara de câte ori trece si tremură-n zare
din nou așteptând toamna ca pârul tău roșu,
și parcă văd iar nisipul pe care calci,
și striga, striga pierind septembrie în mâinile tale…
Deasupra lui Grand Palais
soarele de iarnă apare
și dispare
ca şi el inima mea va dispărea
și tot sângele meu va porni
va porni în căutarea ta
iubita mea
frumoasa mea
și te va găsi
unde vei fi.
Amintește-ți Barbara
ploua încontinuu în Brest în ziua aceea
și tu mergeai zâmbind
plină de bucurie strălucitoare şiroind de apă
prin ploaie
aminteste-ţi Barbara
ploua încontinuu în Brest
și-ai apărut în faţa mea pe strada Siam
tu zâmbeai
și eu la fel
amintește-ţi Barbara
eu nu te cunoşteam
tu nu mă cunoşteai
amintește-ţi
amintește-ţi totuşi ziua aceea
nu uita
un bărbat se adăpostea lângă o poartă
și te-a strigat
Barbara
și tu ai alergat prin ploaie spre el
șiroind de apă strălucitoare plină de bucurie
și te-ai aruncat în braţele lui
amintește-ţi acest lucru Barbara
și nu te supăra că te tutuiesc
eu le spun tu celor care-mi sunt dragi
chiar dacă nu i-am văzut decât o dată
eu le spun tu celor care se iubesc
chiar dacă nu îi cunosc
amintește-ţi Barbara
nu uita
ploaia aceea înţeleaptă şi fericită
pe chipul tău fericit
în acel oraş fericit
ploaia aceea peste mare
peste depozitul de muniţii
peste vaporul din Ouessant
o, Barbara
ce stupid e războiul
oare ce s-a întâmplat cu tine
în această ploaie de fier
de foc de oţel de sânge
și cel care te strângea în braţe
cu tandreţe
oare e mort dispărut sau încă viu
o, Barbara
plouă încontinuu în Brest
așa cum ploua şi atunci
dar acum e altfel şi totul e în ruină
e o ploaie de doliu groaznică şi tristă
nici măcar acea furtună
de fier de oţel de sânge
sunt doar nori
nori care se destramă
leșuri de câini care dispar
plutind peste Brest
și vor putrezi departe
la mare depărtare de Brest
din care nu mai rămâne nimic.
Această dragoste
atât de violentă
atât de firavă
atât de tandră
atât de disperată
această dragoste
frumoasă ca ziua
și urâtă ca vremea
când vremea e urâtă
această dragoste atât de adevărată
atât de frumoasă
atât de fericită
scăldată-n bucurie
și-atât de derizorie
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
și totuși sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte
această dragoste ce sperie pe atâția
și-i face să vorbească
și-i face să blesteme
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim
această dragoste
hăituită, rănită,
călcată-n picioare, isprăvită,
negată, uitată
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
și însorită
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
și mereu neschimbat
la fel de-adevarată ca o plantă
și ca o pasăre vibrând
caldă și vie ca vara
noi amândoi putem
să mergem și să ne întoarcem
putem să uităm
pe urmă s-adormim
sæ ne trezim, să suferim,
să-mbatrânim
să adormim din nou
sau să visăm la moarte
să ne trezim surâs si râs
să-ntinerim
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr
vie ca dorința
și crudă ca memoria
stupidă ca regretul
și tandră precum amintirea
rece ca marmora
frumoasă ca ziua
fragilă ca un prunc
surâzând ne privește
si ne vorbește fără cuvânt
și o ascult tremurând
și strig
și strig pentru tine
și strig pentru mine
rugându-mă de ea
pentru tine pentru mine
pentru toți cei ce se iubesc
și care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine și pentru toți
ceilalți
pe care nu-i cunosc
ramâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiți
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
nu ne lăsa să înghețăm
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
dă-ne iar un semn de viață
mult mai târziu din marginea pădurii
din pădurea memoriei
țâșnește deodată
întinde-ne mâna
salvează-ne.
