Powered By Blogger

4 dec. 2021

Acesta - Fernando Pessoa













Ei spun că simulez sau mint

în tot ce scriu. Nu este aşa.

Adevărul este că eu

simt prin imaginaţie.

Nu folosesc corzile inimii.


Tot ce visez sau las liber

alunecă de pe mine sau moare,

așa cum se întâmplă cu-o terasă care priveşte

la lucruri de dincolo de ea.

Acele lucruri mă călăuzesc.


De aceea eu scriu din mijlocul

lucrurilor, nu lipit de picioarele cuiva,

liber de propriile mele confuzii,

preocupat de ceea ce nu este.

Sentimente? Să lăsăm cititorul să simtă. 

Balada veştilor din ploi - George Țărnea

 











Mulţumeşte-te să-mi scrii

câteva cuvinte calde,

când va fi să mi se scalde

umbra vieţii-n aporii.


Eu voi sta, oricum, atent,

sprijinindu-mă de-o rază,

la-nţelesul viu de frază

și la frigul tău latent.


Dacă tot mi-e dat să mor

înainte-ţi cu o vreme,

voi ajunge, nu te teme,

să-mi transform plecarea-n nor.


Şi-or să cadă mai apoi,

dinspre mine către tine,

vești de dragoste, ştii bine,

risipite-n nişte ploi.

Eclipsă - George Topârceanu

 












Pe-aceleaşi căi de mii de ani umblate, 

în goluri vaste legănându-şi sfera, 

Neptun adoră visător pe Terra, -

o biată lume plină de păcate... 


El niciodată n-a trecut bariera

singurătății lui nevinovate, -

și-n clipa asta ea e moartă, poate:

o umbră deasă-i umple atmosfera. 


Neptun, se vede că tu n-ai lunetă

să-i studiezi eclipsa de departe, -

când inocenta tânără planetă


se-ntreabă, cu privirea-ntr-altă parte:

"Ce face oare Venera cochetă

pe întuneric, singură cu Marte?”

2 dec. 2021

Țara noastră - Otilia Cazimir

 















Frumoasă mi-e ţara străveche,

întinsă pe munţi şi pe văi,

cu fete cu flori la ureche,

cu mândri şi ageri flăcăi!


Frumoasă mi-e ţara cea nouă,

când râde cu râs tineresc,

cum râde grădina când plouă

și florile când înfloresc.

1 dec. 2021

Două spice - fabulă de Gheorghe Asachi

 









Cu-nălțată, mândră frunte,

un deșert spic defăima

pe un spic plin de grăunte

ce în gios se atârna.

Zisă deci l-a lui vecin:

De râs lucru-i curios

că ții capul așa gios!

Îns-atunce spicul plin

au răspuns l-această ceartă:

Nu doresc a mă schimba;

a mea frunte-aș rădica

când c-a ta ar fi deșartă!

Temelia - Fabulă de Ion Luca Caragiale

 














Atâta muncă fără preget!

Încet-încet, de-atâția ani,

de jos, din temelia stâncii,

casmaua smulge bolovani,

și macaraua suie-n muche,

și dalta-n feluri îi cioplește,

la rând ciocanul îi așează,

frumos mistria-i rostuiește;

și - lucru vrednic de mirare

din răsărit până-n apus! -

Un grandios castel, d-asupra,

spre nori se-nalță și tot crește:

pe cât jos se scobește stânca,

pe-atât se-mpodobește sus…

…mai trebuie frontonul splendid,

alegoria triumfală,

și-i opera desăvârșită -

e gat-a unui secol fală!…

un ultim bloc enorm, acuma,

trosnind, e smuls din grop-adâncă

și ridicat din greu pe scripet…

dar blocul ultim nu-i sus încă,

și, din afund, din măruntaie,

răcnește stânca: „Nu mai pot”

„Proptele iute! Merg de râpă!

Mă surp cu fala-vă cu tot!”


Morala


Ades, visând prea vesel,

ai deșteptare tristă…

„Să nu te rezemi, Doamne,

decât pe ce rezistă!”


(Din Convorbiri Critice, Iulie-Septembrie 1907)

Somn în casă pustie - Alexandru Protopopescu

 











Pustie casă lângă mare și tu dormi

în mâlul somnului pe care ți-l respir,

se-nalță marea și-mi umbrește lampa

pe cartea cu sonete de Shakespeare.


E prima noapte când mi-amestec viața

cu vorbele unui bărbat străin,

de teama de a nu ști câte cuvinte

copilului fugit i se cuvin…


Se-aprind copacii la fereastra-ntunecată,

eu capăt trup de mânz tremurător

și neapropiindu-mă de tine-n noaptea asta

mă izbăvesc de-un somn otrăvitor…

Toamna - Cincinat Pavelescu

 















Uite toamna cum se stinge!

Umbra plopilor tresare.

Și amanții pe cărare

plâng sub frunza care ninge!


Slabă, tristă, -ngălbenită,

între vis și adevăr,

trece toamna despletită

și cu frunze moarte-n păr!


Pe când umbra cade multă,

tu, ce-ți porți alături doamna,

lasă vorba, taci și-ascultă

cât de dulce moare toamna!

Simplă - Nina Cassian

 














Am visat că s-a îndrăgostit de mine

cineva - și am vibrat

când s-a uitat adânc și lung la mine

- și nu era adevărat.


Când m-am trezit, mai simțeam pe obraz

arsura acelor priviri.

Dar în oglindă am văzut pe obraz

două dâre de lacrimi subțiri.


Din volumul 

"Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei", 

Editura Albatros, 1961

Da... - George Bacovia

 








Da, m-am dus pe străzile de care îmi scrii tu...

e o jale de toamnă pe-acolo...

pe la spital, la cazarmă, e trist, cad frunze...

la tribunal a fost un proces interesant.


Oh, într-o librărie au zburat câteva frunze uscate...

e toamnă, aș vrea să scriu versuri...

la grădina publică, un alcoolic francez

se uită zâmbind la un strat de pansele.


La pavilionul muzicii era un corb

l-am întrebat de tine și nu mi-a răspuns nimic.

E toamnă... cu toții se grăbesc, dar e atât de pustiu...


Da, orașul își aduce balanța comercială,

e puțin mai trist, fiindcă e toamnă...

eu încă nu mi-am găsit nimic...

îți voi scrie mai pe larg altă dată...

Țârii mele (1961) - Victor Tulbure

 










Potecile mi se aștern în cale.

Sub paşii mei noi drumuri se întind

mă-nalţ în piscul frumuseţii tale,

o, ţara mea, adâncul să-ţi cuprind.


De pieptul tău când îmi lipesc obrazul,

bătaia clipelor să o ascult,

auzul meu îţi desluşeşte glasul

ce din strămoşi ne vine de demult.


Atâta soare e şi-atât de bine

sub cerul tău blajin, primenitor!

În tine m-am născut, trăiesc în tine

și pururea de tine mi-este dor.


Te simt zvâcnind în ierburi şi în muguri,

în fiecare sondă de ţiţei.

Cu freamătul pădurilor mă bucuri,

ca pe un copil, de mână tu mă iei.


Şi-mi dărui mie boarea primăverii,

pe câmp îmi faci să crească grâu-nalt.

Tu pâinea-mi rumeneşti în ţestul verii,

pe prispă îmi aşterni culcuşul cald.


La praznicul culesului de struguri,

te desluşesc şi-n plopii din amurguri.

Îmbii cu cofe pline anii mei;

și-n părul dragei, şi în ochii ei.


Când pleci din bărăganele arşiţei,

cu turmele spre munţi, cântând din nai.

Unchieş mi-l dai pe baciul Mioriţei

și-mi sui poemul p-un picior de plai.


Aprinzi o stea de flăcări pe cupole,

în orice cărămidă pui un cânt.

Pe schele urci cu Meşteru' Manole

și zidul nu se surpă la pământ.


Sub colţul ierbii m-oi culca odată,

cu holda ta m-oi contopi deplin.

O viaţă doar pe lume ne e dată,

chiar viaţa de ţi-o dărui, e puţin.


Oriunde-aş fi, te întâlnesc în cale,

o, ţara mea, cu tâmple de argint!

Mă-nalţ în piscul frumuseţii tale,

te apăr, şi te laud, şi te cânt.

Vară târzie - Jacques Prevert

 















Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugară,

vara târzie-a pus capăt grăbitului zbor.

Parcă văd cum plecai, iar pe nisip strigau,

strigau în septembrie mâinile tale.


Nu mai știu ce-a urmat dupa tine, poate nimic

poate păsări sau vânt. Te-am mai chemat

dar nimeni nu-mi răspundea, până într-o seară

când a răspuns pentru tine zăpada.


Ar fi trebuit să te uit ori să-mi spun

că întâlnirea noastră n-a fost decât un vis

că voluțele sânilor tăi nu erau decât

plimbarea lunii prin apă.


Dar vara de câte ori trece si tremură-n zare

din nou așteptând toamna ca pârul tău roșu,

și parcă văd iar nisipul pe care calci,

și striga, striga pierind septembrie în mâinile tale…

Imens și roșu - Jacques Prevert

 












Deasupra lui Grand Palais

soarele de iarnă apare

și dispare

ca şi el inima mea va dispărea

și tot sângele meu va porni

va porni în căutarea ta

iubita mea

frumoasa mea

și te va găsi

unde vei fi.

Barbara - Jacques Prevert




Amintește-ți Barbara

ploua încontinuu în Brest în ziua aceea

și tu mergeai zâmbind

plină de bucurie strălucitoare şiroind de apă

prin ploaie

aminteste-ţi Barbara

ploua încontinuu în Brest

și-ai apărut în faţa mea pe strada Siam

tu zâmbeai

și eu la fel

amintește-ţi Barbara

eu nu te cunoşteam

tu nu mă cunoşteai

amintește-ţi

amintește-ţi totuşi ziua aceea

nu uita

un bărbat se adăpostea lângă o poartă

și te-a strigat

Barbara

și tu ai alergat prin ploaie spre el

șiroind de apă strălucitoare plină de bucurie

și te-ai aruncat în braţele lui

amintește-ţi acest lucru Barbara

și nu te supăra că te tutuiesc

eu le spun tu celor care-mi sunt dragi

chiar dacă nu i-am văzut decât o dată

eu le spun tu celor care se iubesc

chiar dacă nu îi cunosc

amintește-ţi Barbara

nu uita

ploaia aceea înţeleaptă şi fericită

pe chipul tău fericit

în acel oraş fericit

ploaia aceea peste mare

peste depozitul de muniţii

peste vaporul din Ouessant

o, Barbara

ce stupid e războiul

oare ce s-a întâmplat cu tine

în această ploaie de fier

de foc de oţel de sânge

și cel care te strângea în braţe

cu tandreţe

oare e mort dispărut sau încă viu

o, Barbara

plouă încontinuu în Brest

așa cum ploua şi atunci

dar acum e altfel şi totul e în ruină

e o ploaie de doliu groaznică şi tristă

nici măcar acea furtună

de fier de oţel de sânge

sunt doar nori

nori care se destramă

leșuri de câini care dispar

plutind peste Brest

și vor putrezi departe

la mare depărtare de Brest

din care nu mai rămâne nimic.

Această dragoste - Jacques Prevert

 














Această dragoste

atât de violentă

atât de firavă

atât de tandră

atât de disperată

această dragoste

frumoasă ca ziua

și urâtă ca vremea

când vremea e urâtă

această dragoste atât de adevărată

atât de frumoasă

atât de fericită

scăldată-n bucurie

și-atât de derizorie

tremurând de spaimă ca un copil în beznă

și totuși sigură de ea

ca omul calm în miez de noapte

această dragoste ce sperie pe atâția

și-i face să vorbească

și-i face să blesteme

această dragoste păzită

pentru că noi o păzim

această dragoste

hăituită, rănită,

călcată-n picioare, isprăvită,

negată, uitată

această dragoste-ntreagă

atât de vie încă

și însorită

este dragostea ta

este dragostea mea

a celui care-a fost

acest lucru pururea

altul

și mereu neschimbat

la fel de-adevarată ca o plantă

și ca o pasăre vibrând

caldă și vie ca vara

noi amândoi putem

să mergem și să ne întoarcem

putem să uităm

pe urmă s-adormim

sæ ne trezim, să suferim,

să-mbatrânim

să adormim din nou

sau să visăm la moarte

să ne trezim surâs si râs

să-ntinerim

dragostea noastră rămâne

îndărătnică asemenea unui catâr

vie ca dorința

și crudă ca memoria

stupidă ca regretul

și tandră precum amintirea

rece ca marmora

frumoasă ca ziua

fragilă ca un prunc

surâzând ne privește

si ne vorbește fără cuvânt

și o ascult tremurând

și strig

și strig pentru tine

și strig pentru mine

rugându-mă de ea

pentru tine pentru mine

pentru toți cei ce se iubesc

și care s-au iubit

da îi spun dragostei

pentru tine pentru mine și pentru toți

ceilalți

pe care nu-i cunosc

ramâi acolo

nu te clinti

nu pleca

noi care suntem iubiți

noi te-am uitat

dar tu nu te uita

noi nu te-avem decât pe tine pe pământ

nu ne lăsa să înghețăm

mereu mai departe mereu

oriunde-ai fi

dă-ne iar un semn de viață

mult mai târziu din marginea pădurii

din pădurea memoriei

țâșnește deodată

întinde-ne mâna

salvează-ne.