Powered By Blogger

31 iul. 2019

Culcate-s romanițe - Duiliu Zamfirescu

Ușor se mișcă tânăra fecioară,
purtându-și trupul drept ca o făclie;
cu amforele vine de la vie
și vinde must, ca-n vremi de-odinioară.

Copilă albă, vina ta să fie
de te-o-ntâlni Polibus bunăoară:
cum mâinile-ți sunt prinse de ulcioară
o să-ți sărute benghiul din bărbie.

Dar ea zâmbește. Colțurile gurei
s-ascund hoțos în gingașe gropițe
iar ochii vineți iau coloarea murei.

Și iată-l el încununat de vițe,
că-i sare-n drum. Pe pajiștea pădurei,
în urma lor, culcate-s romanițe.

Cu Gulliver - Rose Auslander


Cu Gulliver

prin lumea largă.

Îmi dănțuiesc

pe creștet pitici.

Un uriaș

mă ține în palmă.

Ei îmi deapănă basme

eu gângăvesc

nu pricep.


Traducere din germană de Petre Stoica

La cârciuma satului - Ludovic Bassarab


Restauratorul de tablouri - Nicolae Dabija

Restaurează, corectează
al păsării zbor.
Dumnezeu le pozează
pentru frescele lor.

Adaugă puţin foc sub cazane
şi chin pe chipul celor traşi pe roată;
îl prind mai bine pe Isus în piroane,
răstignindu-l încă o data.

Iartă-i, Doamne, pre ei
pentru mocnitul lor talant,
poate că-n careva dintre
se iroseşte-un Rembrandt.

Pe ei, robi ai penelurilor şi ai peniţelor,
care oblojesc fiece pom boinav,-
ei şterg de colb aurele simţilor,
le curăţa încălţările de praf.

Corectează bolţi şi platani,
cu o scânteie aprind sori tereştri -
ca şi cum ar mai fi contemporani
cu marii maeştri.

Descâlcesc din raze vreun astru
sau scot galere bătrâne din ceaţă,
ei cerul îl fac mai albastru
şi ierbii i-adaugă verdeaţă.

Confundă-n veci duminica si lunea,
tăcând din sfîntul lor talent risipa,
cum, zi de zi, ei corectează lumea
aceşti Rafaiaeli de o clipă.

Lent animal - Nichita Stănescu














Lent animal, copacule,

îți bate luna pe spinare

împăduchiat de păsări, ții

lumina în samare


Apa de lut în care-noți

devine tot mai tare,

lent animal, copacule

în plină alergare,


Și te grăbește-n rostogol

băltoaca asta mare

pe care tu, copacule,

o dormi când ea te doare.



Zidul - Nicolae Dabija

Desenez o fereastră în zid,
în zidul surd, ca o moarte,
şi mă prefac c-o deschid
şi privesc pân-departe.

Doamne, ce sfinte peisaje
dat mi-i să văd uneori:
ce arbori cresc pe blindaje,
sau pe tranşee ce flori!

Soarele şade în ierbi încâlcit,
pământu-i de spice mai greu;
şi aproape că sunt fericit
în faţa peretelui meu.

...Desenez o fereastră-n zid, şi
se cască-o spărtură: în ea
m-aş teme să cad de n-aş fi
legat ca un lanţ de podea.

Natură statică cu cireșe - Theodor Aman


30 iul. 2019

Amintirea lui Ady - Ady Endre



















A murit? Atunci de ce-i zilnic ucis
prin vorbă, prin tăcere şi prin faptă?
De ce-i reduc mânia, afabil, perfid,
până la nazuri-bombăneli de fată?
Maghiaru-i la pământ şi-n pământ poetul,
strânge bulgări în pumnul îndârjit,
la cer se ridică norul din pieptul
ce-şi duce revoluţiile, neoprit.

În patria tainică a humei
intrigă, n-are astâmpăr, nu uită.
Strigă-n mii de pogoane, al mâniei
vânt goneşte năvalnic pe pustă.
Furtuni ce spulberă cu aristocrat
capriciu fânul adunat deja,
smulg din zăpadă-n satul îngropat
snopii de pe casele gintei lui Doja.

Trupul e-al humei. Al ţăranului
sufletul, de aceea sapă-ntreg
mormântu-i - lot pentru trei milioane
de cerşetori, unde seamănă, culeg.
E lege poemu-i şi-n ritmul dulce
cad pietre, la castel zornăie geamul -
plugul taie brazdă nouă-n glie,
e floare şi viaţă, e veşnic poetul.

Sacrilegium - Ady Endre



















Ca un fecior sălbatic, beat, pe care
la templu-l mână satanice vinuri,
infam chicotind către Fecioară,
dorinţa-mbrăţişării îi dă ghesuri.

Că se-nfioară şi Pruncul de pe braţ
de cum îşi roteşte ochii injectaţi -
când eşti departe, aşa-mi văd dorinţa
gonind spre tine cu paşi împiedicaţi.

Nu mă urî totuşi, Madonă, acum
tristeţi mă vânează şi urlă precum
turbata gloată dacă aude

De sacrilegiu, vrând pedepse crude.
Ştiu că mă vor lapida fără milă.
Numai să mă ierţi Sfântă Copilă.

26 iul. 2019

Nimeni nu e străin - Gianni Rodari



















Pielea
Piele Albă ca ceara
Piele Neagră ca seara
Piele Portocalie ca soarele
Piele Galbenă ca lâmâile
Toate culorile cum sunt florile.
Fără nici una nu trebuie să se steie
Pentru a desena curcubee.
Cine numai o culoare va iubi
A sa inimă mereu grie va fi.


Frunza - Umberto Saba














Eu sunt ca frunza aceea - privește
pe ramul gol doar o minune
o mai ține acolo.

Deci nu mă recunoști
nu fi întristată
vârsta frumoasă grijă ți-o colorează
iar pe mine dorințele tinere mă întârzie.
Spune-mi tu adio dacă eu nu reușesc.

25 iul. 2019

Poemul trecerii - Rabindranath Tagore



















Norul mi-a spus: Eu dispar.
Iar noaptea a zis: Eu mă scufund în aurora înfocată.
Zise Durerea: Eu rămân la picioarele tale în liniște deplină.
Eu mor de plinătate. Adăugă Viața.
Pământul a spus: Luminile mele îți sărută gândul în fiecare clipă.
Zilele trec, spuse Iubirea, dar eu te aștept.
Moartea adăugă: Eu împing barca vieții tale peste mare.

La cules struguri - Francisco de Goya


Romanță - Lord Gordon Byron


















A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.

A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină a candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt
Întocmai de zadarnici ca şi când n-ar fi fost.

Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.

Ascultă-mi ăst din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine
O lacrimă să-ntâmpin l-a veciniciei porţi,
Întâia ş-a din urmă răsplată de amor.

(Traducere de Ion Heliade Rădulescu)

Femei țesând la război - Ștefan Dumitrescu


Scoica - Marin Sorescu












M-am ascuns într-o scoică, pe fundul mării,
dar am uitat în care.

Zilnic mă cobor în adânc
și strecor marea printre degete,
să dau de mine.

Uneori mă gândesc
că m-a mâncat un pește uriaș
și eu îl caut acum pretutindeni
să-l ajut să mă înghită tot.

Fundul mării mă atrage și mă înspăimântă
cu milioanele de scoici
asemănătoare.

Oameni buni, eu sunt într-una din ele,
dar nu știu care.
De câte ori nu m-am dus drept către una,
spunând: „Acesta sunt eu”
când deschidem scoica,
era goală.

24 iul. 2019

Mama - Alexei Mateevici




















Te-am zămislit eu cu iubire,
Cu drag în mine te-am purtat
Şi de la Domnul fericire
Eu cu plânsoare ţi-am rugat.

Sub inima tremurătoare
Păzit-am micul copilaş,
Şi dragostea mea arzătoare
Ţi-a fost de strajă şi sălaş.

Şoptit-am rugăciuni smerite
Şi cu plânsoare m-am rugat,
Să-ţi fie zilele scutite
De nenoroc şi de păcat.

Şi-ai fost cu firea părintească,
Cu duhul părintesc senin,
Cu-nţelepciunea ta firească
Copil cuminte şi blajin.

Şi când în floarea tinereţii
Venit-a vestea războirii,
Tu jertfa sfântă a vieţii
Ţi-ai dat-o cetelor oştirii.

Şi-n bătălia cea aprinsă
Sărit-ai plin de vitejie
La moarte, ca la stea nestinsă,
Ai năzuit cu bucurie.

Acum la vatra ta străbună
Încet eu numele-ţi şoptesc,
Din lacrimi ţi-mpletesc cunună,
Dar moartea ţi-o blagoslovesc.

Logofeteasa - Nicolae Grigorescu


Vei fi judecată după legea florilor - Emil Botta


















O Simplitate, un fum,
că durerile trec, îmi tot spune...
O Simplitate, un fum,
în valea frumoasă unde șezum,
iubito, ești umbră, îmi spune.
O Conștiință, o stea,
că-i veșnicie durerea îmi spune...
O Conștiință, o stea,
că ești durere, iubito, îmi spune,
că veșnicia ești, pururea.
Și îngerii, o, tu, adormită,
pe luth de ivoriu recită
și e al pierzării, ecoul nebun:
că ești durere îngerii spun.

Un dor fără sațiu - Emil Botta


















De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins...
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Munți în Tahiti - Paul Gauguin


Păstorul aerian - Salvatore Quasimodo



















Răsună puternic chemarea
vechiului corn al păstorului,
aspru, deasupra șanțurilor
albite de pielea lăsată de șerpi.

Poate că-l sună
cei din câmpia apelor vii
unde conchilii se rostogolesc
sub picioarele măslinii ale copiilor.

Sau poate de sub pământ
erumpe suflarea vântului
trezind ecouri
în lumina care se prăbușește.

Ce vrei tu păstor al aerului?
- Poate chem morții.
Dar tu nu auzi
glasul meu pierdut peste mare
in apusul in care
pescarii ridică năvoadele vii.

Cafenea la Mangalia - Nicolae Tonitza


23 iul. 2019

Domnu profesor - Șt. O. Iosif



















Nimic nu-nvață blestemații!
Și eu mi-am zis de-atâtea ori
Că dau la dracu meditații...
Dar vezi că cele trei surori
Îmi sunt cu mult mai dragi ca frații
Cei răi și neascultători.

Afară-i noapte, vijelie,
Și-i cald în salonașul lor...
Mă-ntâmpină cu veselie
Și toate mă salută-n cor
Și fiecare vrea să știe:
„Ce face domnu profesor?”

În lecții ele-și spun secrete,
Fac haz pe socoteala mea.
Își mușcă buzele șirete,
Pufnesc de râs, fără să vrea...
„Ti, bată-vă norocul, fete!”
Și mama face haz și ea...

La masă - glume, gălăgie...
Și cea dintâi îmi toarnă vin,
Drăguț a doua mă îmbie,
A treia-mi dă paharul plin...
E, cine-mi poate spune mie
În sănătatea cui să-nchin?

Târziu, când plec de ies în stradă
Și-i întunerec peste tot,
Ah! unde-s ele să mă vadă,
Orbit de viscol, cum înot
Prin valurile de zăpadă...
Și drumu-i lung și nu mai pot...

În odăița-ntunecată
E frig... eu, zgribulit, din pat
Ascult vifornița turbată
Și-adorm cu gândul fermecat
La basmul vechi: „Au fost odată
Trei mândre fete de-mpărat...”

Mușcate și pisici - Pierre Auguste Renoir, 1881


Puţinul meu mi-ajunge - Robert Burns



















M-ajung cu puţin, că mă bucur de multe
Şi uit de năpaste mari şi mărunte,
Le scutur din cârcă. Mai iute să-mi treacă
Îi trag o cântare şi-un gât din bărdacă.

Puterea nu-mi scade când griji mă frământă,
Căci omul e vesel şi viaţa e trântă.
Iar când libertatea din taşcă mi-o scot,
Nici regii-mpotrivă-mi nimica nu pot.

Tot anul pe umeri car grijile-n sac:
O noapte cu cântec le vine de hac.
Ce rost are gândul la vechiu-nceput,
Când ţinta e-n faţă şi greu-i trecut...?

De ce să-mi bat capul cu gloaba de soartă?
Ce vine se duce pe apa cea moartă:
Când rele, când bune m-au tot primenit,
La toate le-oi spune: Hei, bine-ai venit!

Gondolă pe canal la Veneția - Carlo Brancaccio


Turma - Dino Risi



















Un oarecare,
băgând de seamă că cretinii
au devenit majoritari,
s-a gândit să fondeze
Partidul Cretinilor.
Dar nimeni nu l-a băgat în seamă.
Văzând asta i-a schimbat numele
și l-a numit
Partidul Inteligenților.
Atunci toți cretinii au mers după el.

Dragostea dintâi - Nicolae Dabija



















Rămâi, rămâi,
de-apururi dragostea dintâi,
în gând, în vis, în amintire
rămâi întâia mea iubire.

Când pomii sângeră, pe deal,
când luna trece pe sub val,
și brazii toţi se fac tămâi,
rămâi, iubirea mea, rămâi.

Când pomului, în primăvară,
preamulta floare i-i povară
și-amurgul pare un lămâi
rămâi, rămâi...

Când se trezeşte-n mine un cânt,
dar să-l rostesc mă înspăimânt
când piatra şi mai multă îi
rămâi!

21 iul. 2019

Narcise și lalele - Theodor Pallady


Scrisoare - George Topârceanu

















Aluziile satirice ale lui George Topârceanu vizează pe criticii M. Dragomirescu și Eugen Lovinescu în anul 1922.

Răspuns.

...Ba mata ești tip ridicol!
Eu n-am scris nici un articol
întru apărarea Muzii,
despre cel care
pare
că-mi faci treizeci de aluzii...

Criticul pe care-aici
îl ataci în versuri mici
nu-i, desigur, măscărici,
colibri sau licurici...
însă nici
bou sau vacă, precum zici.

E profesor (onorabil),
autor (interminabil),
om politic (execrabil),

Critic (foarte vulnerabil,
dar pasabil)
președinte (incurabil).

Când își laudă ciracii,
îi compară cu toți dracii.
Fără spirit diplomatic,
cu-ale lui precepte
drepte,
are cioc, dar e simpatic.

Cel pe care-n adevăr
l-am luat cândva-n răspăr
e un tip mai fistichiu.
Când îl iei în pripă,
țipă...
lasă-mă să ți-l descriu.

Are-o mutră anodină
de frizer cu mandolină,
o privire clandestină,
nas de parafină
fină,
și la gură vaselină.

Braț rotund și crupă plină,
organism de gelatină,
cu structură androgină, -
iar la-nfățișare
pare
o statuie de slănină.

Și mai are... ce mai are?
Când se duce la culcare
e de genul feminin,
dar când scrie proză
roză,
iscălește masculin.

În al Criticii domeniu
orice Eu se crede geniu,
dacă-i secondat de proști...
alte semnalmente?
Niente!
Trebuie să-l recunoști.

Deci scriind el prin reviste
cronici impresioniste
cu dantele împrejur,
într-o zi și-a zis că
riscă
să rămâie prea obscur.

Cum avuse țara pace,
el ieși din carapace,
și cu pagini din război,
dup-acel masacru
sacru,
s-a vârât printre eroi.

Știu, pe astfel de specimeni
astăzi nu-i condamnă nimeni,
au ajuns la apogeu.
Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?...
Pun'te
un moment în locul meu!

Că mă știe fiecare,
sunt sfios ca fata mare
și blajin de obicei, -
însă când mă apăr
scapăr
ca din cremene scântei!

În cuptor îmi vâr colacii
când s-arată vârcolacii.
Spada-mi gata de atac,
luminoasă ca o dâră,
vâră
spaima-n orice vârcolac!

Ce folos avui de-acolo?...
Cu săgeata lui Apollo
în zadar l-am săgetat,
căci o epidermă
fermă
este greu de perforat...

Nimeni pace nu-ți dă dacă
ai nevoie de dădacă.
Dragul meu, de-aceea zic
că scriind sudalme
calme
nu poți câștiga nimic.

Ci, mai bine, - Muzei cale
să-i deschizi cu muzicale
rime, ca de obicei, -
iar pe păr să-i scuturi
fluturi
de imagini și idei.

Suspect - Dănuț Cepoi

















În tranzit se zăresc
lumini suspect orbitoare
ca acelea de atunci când
între secole năștea
nemurirea.

În trecerea sa suspectă
întunericul spunea
o poveste c-un om
ucis de singurătatea
lumii nepăsătoare.

La ieșirea din peșteră
doar culorile nopții
se mai deosebesc
de ochii lupilor- care-și așteaptă
suspect de liniștiți prada.

Un dor nebun ce e? - Dănuț Cepoi






















Un dor nebun ce e?
Un crez, o amintire,
o uitare.
Şi-ţi mai rămâne-n gând
doar lacrima din adierea unui vânt.
Un dor nebun ce e?
Respirul cânt.
Când dimineaţa te trezeşti fără suflare
fiindcă-ţi lipseşte zborul
din cuvânt.
Un dor nebun ce e?
Păsări în zbor
ce au luat cu ele când s-au dus
și ultima clipită
din viaţa care ţi s-a scurs.
Un dor nebun ce e?
Trecutul din trecuta zare
nevinovatul gest de a privi
și admira la nesfârşit - aceeaşi,
floare din fiinţa floare.

Pe Acropole - Duiliu Zamfirescu












Luna tragică privește, într-o mută contemplare,
pacinica singurătate din împărăția sa,
strejuind de peste ape valea clasică, în care,
pe Acropolea știrbită, Parthenonul dormita.

Ah! Și cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece
la priveliștea acestei, unice în univers,
protestări a omenirii contra timpulului ce trece,
monument, al cărui nume sunător e ca un vers.

Căci așa e, totul piere, ca o umilă scânteie:
jocuri, timp, filozofie; mâna care te făcu;
timpuri noi și jocuri nouă; sărbători panathenee,
totul piere sau se schimbă; - neclintit ești numai tu.

Tu, ca toate, ești în lume de substanță pieritoare,
dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic;
tu ești toată poezia omenirii gânditoare
scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic.

Și când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte
ïn imensa, infinita liniște de orient,
din trecut și pân’ la tine se întinde ca o punte,
peste care tot trecutul se coboară în prezent.

Ah! Ajută-mă acuma, tu, Minervă înțeleaptă,
Să găsesc printre atâtea lucruri nouă ce mă mint,
drumul către Salamina și navarcul ce așteaptă
să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis și Corint.

Lasă-mă să viu la tine, lume plină de parfumuri
ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atât de drag;
să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri,
să mă-mbăt din armonia limbii din Areopag

Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie,
născătorul de iluzii, de dureri și poezii,
astfel cum îl vrea Sophocle răsturnând o-mpărăție
și putând să locuiască pe obraji trandafirii.

Când ești tu - Dănuț Cepoi


Când ești tu,
eu nu mai știu să-mi ascund mâinile
așa de mult aș vrea să te îmbrățișez.

Când ești tu,
eu sunt un om care urăște depărtarea
fiindcă tot pământul îl găsesc în tine.

Când ești tu,
toate culorile se amestecă în capul meu
atât de mult te privesc.

Când ești tu,
în cel mai scurt timp eu găsesc soluții
pentru ca pacea să facă toate națiunile fericite.

Când ești tu,
simt toată agitația sufletului mondial
pe suprafața lumii plină de tine.

Pentru bipezi - Dănuț Cepoi


















Pentru bipezii care dorm liniștiți
nepăsându-le de sentimentele altora:
- Voi niciodată nu veți putea ieși din mocirlă
destinați sunteți să moșteniți îndoiala
nepăsarea și indiferența.
Sunteți bipezi fiindcă aveți doar două picioare,
nu ca noi visătorii de șaptezeci de ori câte șapte.
Vă blestem să muriți singuri
Și aceasta vă va răsplăti cu vârf și îndesat
trădarea de a nu fi capabili de iubire incontrolată.
Ea, iubirea nebună ar fi putut să vă salveze,
dar n-o veți cunoaște niciodată - bipezilor
voi oameni mici cu puține picioare!

Primăvară - Alexandru Macedonski














Sub flori de măr
ce mi se scutură în păr
se umple sufletul de soare;
pe orice frunți suferitoare,
Oh! Ningeți, albe flori de măr.

Sub liliac
sunt paseri dulci ce nu mai tac,
concert de voci mângâietoare:
sărmani cu inimi gemătoare,
uitați, dormiți sub liliac.

Pe sub cais
din aripi bate albul vis
de-o inocență răpitoare:
amanți cu inimi arzătoare,
e fericirea sub cais.

Sub nucul lat
te afli însă izolat
și-n umbra lui îmbătătoare
trecutul naște ca o floare:
Ah! De-aș muri sub nucul lat.

Păstorița - Ștefan Luchian


Harpista - Duiliu Zamfirescu












Orgia se sfârșise... ieșeau grupe glumețe
de capete aprinse, de ostenite fețe,
mergând să se întinză sub cerul cel senin,
beți unii de câștiguri, iar alții beți de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
câțiva bețivi de fructe ce dormitau pe mese,
trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
și Paola harpista cu ochii săi cei mari.
Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
unde-ai cântat în duo cu întristata mare
suspinul unui val,
vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
la orișicare bal?...

Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
pe bucle catalane ușor se-mprăștiază...
din harpa încântată zburând accente vii
spun razei tot misterul cerestei armonii...
Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
spun notelor murinde omorâtoru-i chin.
Ș-atuncea... tot mai tare la sân harpa și-o strânge
și plâng coardele mute și însuși glasu-i plânge:
„Spre tine, ah! Spre tine, țărm vecinic înverzit,
e dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit...
la tine, golf poetic, cu apele senine,
speranța mea visează... la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi...
cu voi e fericirea, cu voi... numai cu voi...”
și glasul ei se stinge încet... încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
ar fi voit să puie, în umbra delicată,
doi ochi plutind albaștri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
te-ar fi făcut să cauți un lung cântec de dor...;
Orpheu, îți găseai dorul cântat într-o tavernă
și tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.
Cântă... De la masă o calfă de cizmar
sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
- Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
mai bine bea... îneacă-ți suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!... Bea Paola și cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spășită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îți dau doi gologani...
- Doi bani pe-o sărutare!... Doi bani! Pentru doi bani?

Și-n fața mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!... O șoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primește!
Trist atuncea ea capul și-l întinde
iar el, cizmarul vesel, în brațe-o și coprinde.
Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
unde-ai cântat în duo cu întristata mare
suspinul unui val,
vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
îți pleci frumoasa frunte pe orișicare pernă
la orișicare bal?
O... da, căci sunt pe lume mizerii omenești
ascunse, fără milă, în piepturi femeiești.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureri
ce sunt și-n corp și-n suflet și nu sunt nicăieri;
un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Și când gândesc că-n lume sunt suflete menite
în veci de blânda rază a nu fi încălzite,
când văd că sunt ființe ce port pe frunte scris
eternă suferință și-n trai, și-n somn, și-n vis,
mă-ntreb de nu-i mai bine a-și duce fiecare
adânca sa durere pe șesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
și ochii mari să plângă, pierduți pe negre perne,
în nopți de carnaval...?
cu ochii stinși de vițiu, cu sufletul de rele,
cu gându-n cercetare cătând cum să se-nșele,
își dau sudoarea frunții pe cărțile murdare
ș-apoi câștigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă și iubitor de vin,
venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
ce-n ochii ei cu lacrămi, ușor se oglindea...;
ș-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
- Ascultă-mă, fetițo, stai, cântă-ncetinel:
ai ochi limpezi ca vinul și-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se știe... - Dă-mi ochii să-i sărut;
îți dau trei bani... sau cere cât vrei. - Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă
poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
- Primesc - ea zice iute - primesc trei gologani...
de ce nu pot a-ți vinde și zilele-mi pe bani?
...........................................................

Și când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
de candela madonei atârnă o cunună,
apoi ușor se pleacă pe-a mamei față mută
și buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
și plânge și-o sărută și-o-ntreabă și iar plânge:
- Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
unde-ai cântat în duo cu întristata mare
suspinul unui val,
vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
la orișicare bal?
Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
- Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!

Preludiu - Duiliu Zamfirescu


















În fund de peșteri, picură de veacuri
tăcute lacrămi, ce mereu se mână
spre albele misterioase lacuri,
și din adâncul lor răsar fântână.

Fântâna rece gâlgâie din stâncă
și răspândește unde de răcoare:
pădurei verzi dă vocea ei adâncă,
câmpiei triste sălcii plângătoare.

Așa în suflet picură cu-ncetul
viața, ceasuri de melancolie:
fântână clară, murmură poetul
o, de demult uitată poezie.

20 iul. 2019

Interior boieresc - Nicolae Grant


Fabulă cinegetică - Aurel Baranga

Văzând cum țeava unei flinte
Se-ndreaptă împotriva sa,
Un iepure strigă așa:
” - Să iei aminte
Că nu mă tem,
Dă-i înainte!
Întâmple-se ce-i scris,
Ce-o fi, să fie!”

Și se întinse-n farfurie,
Pe masa
Din sufragerie,
În timp ce flinta
Spînzura în panoplie.

MORALA?

Nu știu de-o suporți,
Dar unii
Sînt viteji,
Doar morți.

Fabulă muzicală - Aurel Baranga

Înflorată, cum e fota,
Beată-i pasărea de cântec...
- Au de unde scoate nota:
Din gâtlej?
Din cioc?
Din pântec?”
Se întreabă,
Ca o babă,
Broasca,
Iazma iazului,
Arhi-baba jazului.

- Or ca vals,
Or ca cadril,
N-are cântăreața stil,
Or că-i lied,
Or că e tril,
N-are pasărea profil,
S-o ascult mă prinde si-la,
S-o aud,
M-apucă mi-la,
Să v-arăt eu o cântare
Și arpegii si-mi-la-re!” -
Zise broasca, jos, în baltă,
Pe când pasărea-n azur,
Scoase nota cea mai ʹnaltă,
Încântând văzduhul pur.

Înflorată,
Cum e fota,
Nu știu cum îi vine nota:
Din gâtlej?
Din cioc?
Din pântec?
Mă abțin să cercetez,
Mulțumit ca să notez

MORALA

...e cu cântec.

Fabula ingratitudinii - Aurel Baranga

Cucul leneș
Și hain,
Pune ou-n cuib strein
Și se vaită în aprilie
C-a rămas fără familie,
Și se plânge,
Ca netotul,
Că la părăsit nepotul,
Țipă,
Urlă: ”cu-cu, cu-cu”
Și e ”fără”,
Ca năucuʹ,
Singur-cuc,
Pustiu,
Stingher.
Ce

MORALĂ

să-i mai cer?

Fabula iluziei - Aurel Baranga

Se-oglindește luna-n baltă,
Meditează un mormoloc:
” - Ca să vezi ce nenoroc!
De pe bolta cea înaltă,
A căzut la mine-n baltă,
Stăm acum,
Laolaltă,
În același loc”...
Iar

MORALA

Nu e alta:
Confunda bolta cu balta.

Fabulă Biblică I - Aurel Baranga
















Zise Dumnezeu către om:
” - Te-am înălțat
ca pe un pom,
ochii - sulfine,
brațe - vânjoase,
ca două tulpine,
ți-am pus în barbă
cea mai mătăsoasă iarbă,
femeii tale
i-am dat pleoape:
două petale.
Ce mai puteam face
pentru mulțumirea dumitale?”
” - Să mă fi lăsat,
Doamne,
printre vegetale,
aș fi fost scutit de atâtea

MORALE.”

Fabulă Biblică III - Aurel Baranga














Când Eva i-a întins mărul,
lui Adam,
Dumnezeu pândea,
curios,
la geam,
și era pentru prima oare
că se punea la cale o provocare
în Paradis,
printre heruvimi
și harpe.

Atunci,
de ce mai dăm vina
pe șarpe?

Fabulă biblică IV - Aurel Baranga














Și făcu Dumnezeu
atâtea lucruri sfinte:
flori,
plante,
mielul cuminte,
că mă întreb
și eu
ca robul:
ce-a fost în capul Lui
când a făcut microbul?

Fabulă acustică - Aurel Baranga

Spuse goarna mare
Către violină:
” - Te deplâng, surată
Te deplâng, vecină,
Cele patru coarde,
Cu al lor căluș,
Sunt condiționate,
Toate,
De arcuș.
Ai o voce mică,
Abia presimțită,
Pe când, eu, ajunge
Ca să fiu stârnită,
Și se aude, tare,
În întreaga sală!”

Zise violina:
” - Nu-i un lucru nou.
Tinicheaua sună
Și-are și ecou.”

Fenomen acustic?
Lecție de

MORALĂ?

Cred că, amândouă,
În măsură, egală.

Fabula memoriei - Aurel Baranga

Pe ogor Un tractor
S-a adresat
Unui cal pensionat:
” - Mi-e milă de tine, dragă,
Ești o mârțoagă!
Eu, numai în motor,
Am cincisprezece zmei,
Semeni de ai tăi”.
(Dacă preciziunea o cere:
Se referea la cai-putere.)
” - Nu vreau să fiu ironic,
Dar ești depășit
Și anacronic,
O boarfă,
O buleandră,
O ruină…”

Și ar fi continuat,
La infinit,
Dar a amuțit,
Trăznit,
(Pană de motor sau de benzină.)

Calul n-a ripostat,
Ci s-a înhămat
Și la remorcat
Până în sat
Unde a nechezat

MORALA:

” - Oricât ai fi de voinic,
Nu-l disprețui pe bunic!”

Inculta - Alexandru Andrițoiu



Noi ne-am iubit focoși v-o patru zile
dar iată azi constat că ești incultă.
Pînă la urma urmei, - ia-n ascultă:
citit-ai tu ”Balade și idile”?

Sau știi tu cine fuse maica Smara
care-l iubea pe Iorga (dar discret)
Știi tu că și eu mă visez poet
și-mi pierd cu scîrța-scârța toată vara?

Deh! Completez și eu, cu lira flancu'
poeților expuși în galantar!
Dar dacă-ai ști tu cine-i Traian Iancu
și ce înseamnă ”Fondul literar”

M-ai săruta cu patimă mai multă,
mi-ai face poate chiar copil din flori
cu care să mă duc la șezători
prin întreprinderi. Însă ești incultă.

Vezi, fa? Încă pe când erai fecioară
ar fi fost necesar să mai citești, -
poate că astfel ai fi scris povești
pentru copii. Legende, bunăoară.

Dar, vai!, e prea târziu. Ne despărțim.
Nu plânge dragă. Nu mai fă teatru.
Mai bine bea aici un vin pelin
Iar mâine ne vedem la ora patru!

Dansatorul - Nicolae Tatomir




















Strămoșii lui Scofală, pitecantropi de treabă,
Săriseră, pesemne, prin peșteri într-o labă
Cînd primele cadențe din sferele astrale
Pătrunseră-n urechea maimuței muzicale.
Prin spațiul neolitic, în sunet de tam-tam-uri,
Din hopa-hop pe stîncă în hopa-hop pe ramuri,
Maimuța își boltise și-și zigzagase mersul,
Adulmecîndu-și lira și presimțindu-i versul.

Strămoșii lui Scofală, coborîtori din grotă,
Dansaseră prin evuri, plutiseră-n gavotă,
Și-apoi pe unda dulce de menuet, alene,
În tactul trei-a-patra a veselei Viene.
Mai mare deci mirarea că-l apucase scîrba,
Sub tălpi cînd i se puse - ca o urzică - sîrba,
Ca ghimpele-nvîrtita, ca un piston bătuta,
Ca o șopîrlă brîul, ori iute cum e ciuta,
Ciuleandra cînd îl prinse cu foc, ca o bulboană
Autohton adîncă și oltenesc vicleană,
Cum doamna Scofăloaie fusese-o suplă Mimi,
Perechea scofălească dansa doar fox și șimi,
Bostonul negru - rumba, ori - zgîlțîind veranda
Și țuica din stacane - o congă din Ruanda...

De-atîta frenezie, maimuța din Scofală
Plesnea de tensiune înalt arterială.
Cînd îl lovi damblaua în capu-i greu ca chiupul,
Care-ncontro porniră picioarele-i și trupul:
Piciorul drept spre stînga, piciorul stîng spre dreapta,
Se cobora o labă cînd alta suia treapta;
Pe oasele-i în tremur, elasticele cărnuri
Vibrau ca gelatina și se-nspumau la țărmuri.

Nerupte, neplesnite, rămaseră-n Scofală
Doar eul coregrafic și axa vertebrală.
Cum fără dans, Scofală ar fi-nceput să moară,
Răspunderea căzuse pe scumpa-i soțioară...
Ca un bolid sosiră la strigătul consoartei
Un medic psihiatru și un maestru-al artei.
Aceștia, cînd Scofală striga nevestei: chioambo!,
S-au și decis: bolnavul e apt să joace mambo.

Condeierul - Nicolae Tatomir













Scofală, condeierul și regionalistul,
Făcea pe-originalul și - criticat - pe tristul.
Dăduse neaoș buzna în cuhnea literară
C-un polonic de proză și-un strop de glumă chioară,
Împestrițîndu-și totul cu dulci moldovenisme:
Sătisme, cătunisme, cîmpisme, pășunisme...
Dorind s-ajungă faur de limbă cu talangă,
El se-nfrupta - ca ursul - din fagurii lui Creangă.
Oprind mustitul limbii, ca să rămîie dulce,
Se și visa urmașul străbunului Neculce.
În tidva-i creatoare ideea cam lipsindu-i,
Cocea-n cuptorul arteri plăcinte dulci, să-l jindui.
Neologismul tînăr și proaspăt ca o pîne
Era gonit din scrisu-i, ca luna-n cer - de-un cîne.
El forța nucleară și-o boteza acasă,
Adică, manuscrise, drept vlagă sămînțoasă...

Cum focu-i mistuise averea conjugală,
Luă un pumn de galbeni și-ajunse-n capitală
Pe ulița ferată, hăis-cea, cu grăbitorul,
Trăgînd la hanu-n care săltă cu urcătorul.
Umblă cu limba scoasă și gîndul la consoartă,
Dar nu-i găsi tăgîrță (poșetă, doamne iartă!),
Și nici colțuni de nylon și nici căprești botine,
Zavisnică cum este pe coconetul bine.
De-atîta mers porniră borhăile să-i fiarbă,
Dar leac la farmacie pentru borhăi, nici voarbă!
Durîndu-l bodolanul (era și reumatic),
De bolniță zadarnic tot întreabă zănatic.
Ceru, luat cu friguri, oghial mai gros la hanul
Cu nouă caturi: geaba, oghialuri nu-s, sărmanul!
Strigînd că vrea să beie și moare de curechi,
Îi fu adus în grabă un medic de urechi...

Înșurubat în junghiuri și cu desaga goala,
Se-ntoarse trist acasă domnia-sa Scofală.
Din tindă, Scofăloaia, blînd fluturînd vătraiul,
Îi azvîrli o vorbă subțire cum e naiul.
Sub grindina de palme și de vătraiuri grele
Scofală, ca prin farmec, uită de-accelerat, de blocuri,
De ascensor, poșetă, ciorapi și de brelocuri,
Și neavînd, pesemne, sub palme, încotro.
Vorbi și de pantofii cu piele pur șevro...

Pentru-a scăpa de moarte și-atîtea palme unse,
Zvîrlind oghialu-n lături, sub plapumă s-ascunse!

Șocul viitorului - Tudor George
















Motto:

Mi-i teamă, dar, că neavând vlăstare
prin tine, vara frumuseții moare!
- Shakespeare: Sonetul CIV -

Genetica secretele-și denunță
prin feți-frumoși născuți în eprubetă!
Renaște-n timp, posibilă, concretă,
odraslă-nscrisă-n antica sămânță!

Suava genă, forța ce-o secretă,
păstrară fi-va-n firava zgrăbunță
ce, peste secoli, fătul nou l-anunță -
duh congelat în cripta lui secretă!

O maică voluntară va să-i poarte
altoiul vr-unui stins de secoli geniu -
pe care-l îndrăgise dintr-o carte! -
Născându-i prunc iubit peste-un mileniu!

Nunți seculare - or fi, p-atuncea, fleacuri:
progenituri d-un an și... șapte veacuri!

Recital extraordinar - Romulus Vulpescu


















(stilul sec)

Dictatorului nu-i plăcea muzica. Dar o tolera -numai marșurile - pentru că era înscrisă-n partea culturală a programului de guvernare. Muzicienii - profesioniștii, firește - se împărțeau în două mari categorii: sânge pur și ceilalți. Pe ”ceilalți” i-a șters din controale. Pur-sângii se-mpărțeau și ei în două: marșienii și ceilalți. Pe ”ceilalți” îi ignora. Pe creatorii de marșuri îi decorase. Le ridicase palate, statui ecvestre. Pe interpreții de marșuri îi medaliase. Le consacrase scuaruri, avenide. Cînd nu mai avu pe cine statufia și nici unde să le-atârne medaliile, le atârnă la coada numelui câte-un compozitor celebru, scos din enciclopedii. Celor mai în vârstă, sau mai zeloși, de două ori încununați cu succes, le mai adăugă o coadă la coadă. De la o vreme, băgă de seamă că nu mai are ce să le dea sau ce să le-atârne. Mereu sub povara atîtor onoruri. Generația ”marșigeniilor” scădea, consumînd din ea însăși. Și hotărî s-o alimenteze - la-nceput fie și cantitativ - cu ”ceilalți”. Evident, purii-sânge. Unii s-au supus și cu vremea au intrat în fanfară. Alții au refuzat și i-a făcut tamburine. A rămas numai unul. Pianistul. Cu el avea o socoteală mai veche. Dictatorul se considera și muzicolog și, ca să aibă adversar, îl păstra între zidurile țării. Țară forțată. Dar nu-i dădea voie să cânte. Cum nu cânta, publicul nu venea la concerte. Și dictatorul le spunea intimilor: ”Poporului nu-i place muzica asta. Numai marșurile. Muzica este o artă rafinată. A celor care respectă cadența.” Îl ținea închis într-o casă frumoasă, fără pian. Îi confiscase partiturile și patefonul. Îi lăsase discurile și-un aparat de radio. Fixat pe postul guvernamental, care transmitea numai marșuri. Militare. Pianistul cântase o vreme la mașina de scris. I-a ridicat-o pentru că rafalele claviaturii îl iritau pe gardianul de la poartă. Pianistul îmbătrânea și se neurasteniza căutând claviaturi pe mobile. Și găsindu-le, Dictatorul cugetă că dacă reușește să-l atragă pe solist în fanfara personală ar înscrie o mare victorie în palmaresul lui de muzicolog. Și-l îmbie cu gumă de mestecat și cu elicopter. Pianistul prefera să fie tamburină. Și Dictatorul căzu pe gânduri. ”Cu tamburinele nu-mi mai bat capul. Tobe am, asurzitor de multe. Aici e nevoie de un șoc psihologic: îi dau voie să cânte. Ce vrea, cum vrea și cât vrea. Un recital extraordinar!” Și se duse-n persoană la Pianist. Pianistul crezu că a venit să-i confiște mâinile, dar când înțelese că Dictatorul îi redă claviatura, lăcrimă, iar mâinile începură să-i tremure. Dictatorul îi puse la dispoziție uriașa sală de concerte a capitalei (cu 2 000 de locuri), și-l invită să repete la pianul de acolo cât poftește. După un timp, emoționat ca la primul examen de conservator, Pianistul declară că e gata. Dintr-un rest de teroare comunică Dictatorului programul. Cu inima strânsă. Dictatorul i-l aprobă fără obiecții. Începu să creadă că lucrurile se vor schimba ori s-au și schimbat. Pianistul era prea bătrân și prea bucuros, ca să-l mai intereseze amănuntele. În seara concertului, apartamentul pe roți pneumatice al Dictatorului îl luă de-acasă și-l depuse la intrarea din spate, a artiștilor. Știa că Dictatorul e punctual. La ora fixată, pătrunse amețit în scenă, privind drept înainte, roșu la față, asudat de spaima, nouă din nou, a publicului pe care-l zărea în coada ochiului stâng. Schiță o înclinare buimăcită, din mers. Și se așeză la pian. Într-o liniște fermă ridică mâinile în sus. Le susținu o clipă, lăsându-le apoi să coboare planat pe clape și atacând prima sonată din program. A unui autor ajuns coadă de nume la toboșarul-șef al fanfarei Dictatorului. După cele dintâi măsuri, își reveni puțin cîte puțin. Avu o scurtă nedumerire spulberată de ropotele claviaturii. Nu-i aplaudase nimeni intrarea. După ani de tăcere. Uitat! Noțiunea de concert dispăruse. Abia la andantele celei de-a doua partite găsi cea mai firească și mai tulburătoare explicație: îi respectau frumusețea gestului. Îi omagiau tăcerea. Și, poate, starea de grație a interpretului iluminat. Apoi uită cu desăvârșire unde se află, dăruit total și tenace instrumentului de care stătuse despărțit opt ani. Cânta, nu pentru publicul din sală, nu pentru omenirea ce-l asculta la radio, ci pentru sine. Nu se mai auzise de aproape-un deceniu. Cânta cu pasiunea debutantului, cu maturitatea lucidă a desăvîrșirii. După două ceasuri sfârși. Se dezmetici după o vreme. Își aminti unde se află și privi spre sală așteptând aplauzele. Nimic. Spaimă. O clipă. Cu neputință. Nu era cu putință. Se ridică în picioare. Se apropie de rampă. Mașinal își scoase ochelarii din buzunarul de la piept al fracului. În primul moment nu-nțelese. Nici în al doilea. Nici în următoarele. Din scaunele stalului, din loji, de la balcoane, îl priveau patru mii de ochi. Imobili. Sala era plină. Doamne, domni, copii. Manechine. Manechinele tuturor vitrinelor țării fuseseră invitate în seara aceea la concertul extraordinar. Din loja Dictatorului porni un râs teribil, sec, sunând multiplicat în tăcerea cu manechine. Pianistul își ridică șuvița de păr de pe frunte și porni spre culise. Atunci, izbucniră aplauzele celor două mii de manechine. Acoperind râsul speriat al dictatorului.
Pianistul nu le mai auzea. Ajunsese în stradă.