A murit? Atunci de ce-i zilnic ucis
prin vorbă, prin tăcere şi prin faptă?
De ce-i reduc mânia, afabil, perfid,
până la nazuri-bombăneli de fată?
Maghiaru-i la pământ şi-n pământ poetul,
strânge bulgări în pumnul îndârjit,
la cer se ridică norul din pieptul
ce-şi duce revoluţiile, neoprit.
În patria tainică a humei
intrigă, n-are astâmpăr, nu uită.
Strigă-n mii de pogoane, al mâniei
vânt goneşte năvalnic pe pustă.
Furtuni ce spulberă cu aristocrat
capriciu fânul adunat deja,
smulg din zăpadă-n satul îngropat
snopii de pe casele gintei lui Doja.
Trupul e-al humei. Al ţăranului
sufletul, de aceea sapă-ntreg
mormântu-i - lot pentru trei milioane
de cerşetori, unde seamănă, culeg.
E lege poemu-i şi-n ritmul dulce
cad pietre, la castel zornăie geamul -
plugul taie brazdă nouă-n glie,
e floare şi viaţă, e veşnic poetul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează