Crepuscul la Tomis - Ion Minulescu

Pe mare-n asfințit...
Și vântul
Îmi poartă barca pe cărarea
Pe care soarele și marea
Se-mbrățișează cu pământul!...
Din larg,
Ca niște mici fragmente
Desprinse din albastrul infinit,
Înamoratele sirene
Apar cu gesturi indecente
Și-n cinstea mea încep să-noate
Pe spate,
Cu câte-un far aprins sub gene,
Ce-mi luminează-n asfințit
Temutul semn de întrebare
Cu care marea m-a-nfrățit...

Iar eu -
Pornit în căutarea
Frumosului din suflet
Și din rime -
Un vagabond pe care marea
M-a scos de păr, din adâncime
M-avânt din nou în infinit...
Și convertit
De dragul unei simple jucării,
M-agăț cu mâinile de astrul
Ce ca un pescăruș rănit
Își moaie aripa-n albastrul
Crepuscularei agonii!...

Colind - Boris Ioachim

Cad zăpezi, curat, pe ramuri şi pe patimi omeneşti
Mâna Domnului aşează flori de gheaţă pe fereşti.

Peste tot urâtul lumii, neaua cade dinadins
Şi pe noi, iubito, parcă, pe la tâmple lin ne-a nins.

Dor de sănii mă îmbie să-mi pun caii minţii-n ham -
Dar hălăduiesc pe dealuri - doar în gând, privind pe geam.

E un alb de puritatea aripilor îngereşti...
Unde e, acum, bunica, să mă-mbete cu poveşti?

Parc-aud, venind din vremuri, chicotind un clopoţel
Şi mă arde-n piept dorinţa de-a mai fi copil niţel.

De-a-mbrăca, pe înserate, haina groasă, zgribulind
Şi-apoi, de-a porni colindul, pe la geamuri lin cântând.

... Nimeni n-o să-mi dea, vreodată, anii-aceia înapoi...
Azi, colindul meu e searbăd - de tristeţi şi de nevoi

Lerui-ler, florile dalbe – toate-s duse, ca un fum -
Dar eu, tot visez, aievea, sănii alergând pe drum...

Pierdut în suferința... - Mihai Eminescu

Pierdut în suferința nimicniciei mele,
Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos,
M-am închinat ca magul la soare și la stele
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;
Nimic să nu s-audă de umbra vieții mele,
Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie,
Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie...
Zadarnica mea minte de visuri e o schele.

Căci ce-i poetu-n lume și astăzi ce-i poetul?
La glasu-i singuratec s-asculte cine vra.
Necunoscut strecoară prin lume cu încetul
Și nimene nu-ntreabă ce este sau era...
O boabă e de spumă, un creț de val, un nume,
Ce těmid se cutează în veacul cel de fier.
Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume
Și-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.

Convertire - Ion Barbu

Prin ce-nnodate drumuri, pornind, la ce răscruce,
Începe noaptea noastră să curgă, nu mai știu.
Văd doar la geamuri fuga trăsurii ce ne duce,
C-un sac de somn pe capră: ghebosul vizitiu.

În limba țării tale mă necăjeam a spune
Că ești supremul bine, înaltul meu regat,
Că nu cuprinde altă dulceață și minune
Orașul-zmeu, orașul țeștos și ferecat.

Cu ochi în jumătate, ce vor să spună: hai!
Priveai la omul oacheș venit din Valahai;
Cu ochi pe jumătate, căci nu țineai să-l măsuri,
Întâia mea cucoană de voaluri și mătăsuri!

Pe crengi de vis, doi umezi de muguri: ochii tăi
Se deschideau în floare, când lampe din odăi
Burau lumina scumpă la geamul de trăsură,
Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură.

Și te-am rugat cu ciudă, de mila mea plângând,
Să uiți de stângăcia băiatului ce sunt.
Că eu visez… cum pruncul flămând la sân, la maică,
De carnea ta curata și albă, de nemțoaică.

Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor,
Mi-ai lunecat în brațe, ai desfăcut fuior
Tot părul ca un galben, întins eter de miere…
Și m-ai făcut c-un lucru de preț mai știutor:
Că două sunt, nu una, femeie și muiere.

(Unei femei din Nord)

Desen pentru cort - Ion Barbu

O, veacul legiuise militar
În litere ca turnul ţuguiate!
Urzite căi, neverosimil var,
Prin dimineaţa ierbii înmuiate.

Spălări împrăştiate! Înnoiţi
Arginturile mari botezătoare
Şi inima călărilor - spuziţi
De dreaptă ziua-aceasta suitoare.

- Ei vor sălta, la drum cu Novalis,
Prin Şvabii verzi, ţipate în castele.
Să prade tremuratul plai de vis,
Prielnic potrivirilor de stele!

Ea-şi urma cărarea-n codru - Mihai Eminescu

Ea-şi urma cărarea-n codru.
Eu mă iau pe a ei urmă,
Când ajung cu ea alături
Răsuflarea-mi mi se curmă.

Mai răsuflu înc-o dată,
Zic o vorbă, ea tresare
Şi se uită-n altă parte
Şi răspuns de loc nu are.

Dar mereu de ea m-apropii
Şi vorbesc şi îi dau sfaturi;
Ea se apără c-o mână
Şi se uită tot în laturi.

Când pe talie-i pun braţul,
Ea se frânge, va să scape,
Dar o trag mereu spre mine,
Mai aproape, mai aproape.

Mai nu vrea şi mai se lasă.
Capul ei mi-l pun pe umăr,
Pun pe ochii-nchişi, pe gură,
Sărutări fără de număr.

Şi la piept o strâng mai tare.
Răsuflarea-mi se sfârşeşte;
O întreb de ce-i mâhnită,
O întreb de mă iubeşte.

Iar ea ochii şi-i deschide
Mari, puternici, plutitori:
- îmi eşti drag din cale-afară,
Dar obraznic uneori.

Dimineață de iarnă - Alexandr Pușkin

Ce zi frumoasă! Ger și soare.
Iubita mea, mai dormi tu, oare?
Deschide ochii larg și sari
Din somnul dulce. Iată zorii.
Acum în calea Aurorii
Ca Steaua Nordului răsari.

Aseară viscolea întruna.
Arar ieșea pe ceruri luna
Din nouri, și-o asemănam
Cu-o palidă, gălbuie pată.
Iar tu stăteai îngândurată...
Și-acuma... uită-te pe geam:

Albastru-i cerul, și covoare
De nea se-ntind lucind la soare.
Copacii în padure-s goi
Și negri. Brazii verzi se-mbracă
În străvezie promoroacă,
Și râu-i sclipitor de sloi.

Plutește-odaia-ntr-o lumină
De chihlimbar, și soba plină
Trosnește. E plăcut aici;
Visarea lângă foc e bună...
Dar dac-aș spune-acum să pună
Pe roib la sanie?... Ce zici?

Pe pârtii să zburăm, departe,
Pe unde calu-o să ne poarte
Atât de zbuciumat în frâu:
Pe câmpul cu zăpada groasă,
Și prin pădurea ieri stufoasă;
Și pe la mult iubitul râu.

Iubita - Gheorghe Tomozei

Parfum friabil,
Miere incinerată -
Ce preț mai ai, frumoaso,
La bursa mirodeniilor?

Mai dulce
Ca pulpa ninsorii,
Firidă
Cu melancolii destupate
Ți-am scris
Un hambar de scrisori.

Sub chipul tau
Am mers de am stat,
Ruină a parfumelor,
Cimitir de păuni,
Moară de frunze.

Aud zgomotul pe care-l produci
Deșurubându-te din castitate,

Când ești departe,
Aud cum mă cotrobăie cenușa,
Aud
Cum îmbătrânesc...

Noapte de Decembrie - Alexandru Macedonski

Pustie și albă e camera moartă...
Și focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie și albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,
Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit…
E-n negura nopţii un alb monolit…
Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

Nămeţii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit…
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, şi mort e poetul…
În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbuşit…
Iar crivăţul ţipă… — dar el, ce-a greşit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece în el, şi pe cer…
Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…
Şi luna e rece în el, şi pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe coş izbucneşte,
Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte…
,,Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Şi flacăra spune: ,,Aduc inspirarea…
Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii…
În slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut şi puternic emir, voi să fii.”
Şi flacăra spune: ,,Aduc inspirarea
Şi-n alba odaie aleargă vibrarea...

De ce? - Traian Dorz

De ce așa degrabă se stinge lampa ta,
de ce nici c-o ispită nu te mai poți lupta,

De ce la rugăciune te-ndemni mereu mai rar,
de ce la dărnicie ajungi tot mai avar?

De ce îți obosești răbdarea prea curând,
de ce nu ți-e cuvântul și duhul tău mai blând,

De ce nu ai putere vrăjmașii a-ți iubi,
de ce-ți slăbește râvna cu fiecare zi,

De ce tot mai în urmă rămâi de frații tăi,
de ce ți-e tot mai teamă de ochii celor răi,

De ce tot mai cu groază la moarte te gândești,
de ce ești tot mai gata mereu să te-ndoiești,

De ce ți-e tot mai slabă dorința de-a cânta,
de ce n-ai nici voință, nici duh de-a asculta,

Ce-ți face goală viața și sarbezi ai tăi pași?
- Păcatele ascunse ce nu vrei să le lași!

Biblioteca de rouă - Grigore Vieru

Frate, 

am văzut țări bogate

în care-aș fi rămas

la fel de sărac.

Frate, 

e plină lumea de punți

pe care trebuie să le treci

înfrățindu-te cu dracul.

Frate, 

eu pot muri oricând, 

dar nu și oriunde.

Eu nu pot muri

decât cu chipul rasfrânt

„în acest geniu al ierbii

care e rouă“.

Două mere - Grigore Vieru

Iar e toamnă. Zile calde.
Frunza ruginie cade.
Frumușel cei mici se spală
Și se duc cuminți la școală.

Maica în ghiozdan le pune
Câte două mere bune
Și creioane, cărți, caiete
Și le dă în mâini buchete.

Eu sunt mic, rămân acasă,
Vreau să plâng, că nu mă lasă...
Și-mi aduce mama mie
Mere mari, o farfurie.

Însă ce să fac cu ele?
Fie chiar să-mi dea și-o poală.
Eu vreau două, două mere,
Dar să le mănânc la școală.

Toamna - Grigore Vieru

Bate toamna nucile,
aurește frunzele,
îndulcește merele
ce ești trist, măi greiere?

Sunt ani la mijloc - Mihai Eminescu

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulți vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari și mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea să plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linișteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilărește,
Se stinge-atunci o viață de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

Pentru ochii tăi răpit-ai - Alexandru Vlahuță

Pentru ochii tăi răpit-ai
Foc din stele și din soare,
Pentru buza ta furat-ai
De la roz’ a ei culoare.

Gingășia, frăgezimea
Ce se joacă pe-al tău sân,
E plăcută, dar furată,
Ai furat-o de pe crin.

Râsul, nevinovăția
De la îngeri le-ai furat.
Ai răpit tot ce-a fost farmec
Din seninul nepătat.

Glasul tău de privighetoare,
Glasul mierlei mult plăcut
L-ai răpit și cânți cu dânsul,
Ș-a rămas codrul tăcut.

Înțeleg. Astea-s podoabe;
Dar din inimioara mea
Ce podoabă-ți poți tu face,
De-ai răpit-o și pe ea?

Sunt român - Bogdan Petriceicu Hașdeu

Eu din români îmi trag sorgintea.
C-o sfânta dragoste-i iubesc
și pentru tot ce-i românesc,
oricând, și brațele și mintea
și sufletul mi le jertfesc.

Floare de viță - Lucian Blaga

Neglorioasă e această floare,
făcută din stamine și pistile,
fără de nici o urmă de petale.

Dar ce suav miros - de șapte zile
m-atrage printre frunzele de viţă!

Este-n mireasmă ca o profeţie
a soarelui, adânc dormind pe vie,
și-a vinului ce-ncoronat de-arome,
pe-un drum de toamnă caldă va să vie.

Aripi - Alexandru Macedonski

Prin al vieții mare poate, mintea mea o rătăcesc,
Și de bunăvoie singur cu speranțe m-amăgesc,
Îmi creez năluci de aur, întâmplări nepomenite,
Urmărindu-le sub farmec, cu privirile uimite.

Poezie! Tu atuncea, și când umblu, și când stau,
Îmi pui aripile-albastre ce avânturile-mi dau;
Nu e stavilă pe care să n-o trec prin cugetare
Și-ntâmplările-așteptate le aștept fără-ncetare!

Aci dau de o comoară ce se află-n al meu drum
Și mă-mbăt de bogăție cum te-mbeți de un parfum.
Aci văd că tot poporul mă ridică la mărire,
Fermecat de-o vorbă numai, de-o mișcare, de-o privire,
Aci sutele de veacuri ce-au să nască vin pe rând
Cu minuni strălucitoare ca să umple al meu gând.

Aci-n fruntea unei oaste vitejești mă văd deodată,
Coifurile scânteiază, tobele încep să bată...
Aci statele din lume vânturându-le, în mine
Simt din nou tumultul vieții și renasc dintre ruine.

Aci singur și de lume izolat, adâncul cer
Îmi deschide poarta sacră a obștescului mister
Și cu gândul ce sclipește la lumina poeziei
Văd în stelele de aur alfabetul veciniciei!

Aripi! printre câte visuri poleite mă purtați!
Câte raze pe-a mea frunte puneți dacă vă mișcați!
De cât soare acest suflet nu mi-l umpleți? Ce splendoare
De albastru și de roșu nu-ntrevăd mângâietoare!
Câte perle de-armonie se deșiră-n jurul meu
Când prin inimă mă faceți să vorbesc cu Dumnezeu!

Aripi! Voi sunteți misterul ce mulțimea nu pricepe,
Focul sacru ce sub tâmple lumile și le concepe,
Șoaptele ce se preschimbă într-un cântec nesfârșit,
Dus de-a îngerilor voce pân’ la cer nemărginit!

Suficientă mie - Ana Blandiana

Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,
atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,
ca de un arc încordat, o săgeată,
ca de propria sa etimologie, un cuvânt.

Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,
ce sens visat de demult devenit speranţă uitată
mă străbate sărind peste rând
și făcându-și din mine dovadă

Și verigă a unui mister amânat
ca să continue diferit însă viu,
plătind cu dobândă același păcat

Pe care ți-l las moștenire târziu,
ca să-l înțelegi și să-l porți mai bogat,
numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu...

Corabia cu poeți - Ana Blandiana

Poeţii cred că e o corabie

și se îmbarcă.
Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeți
înaintând pe valurile timpului

Fără să-și clatine catargul
și fără să aibă nevoie ca să mişte din loc
(pentru că timpul se mișcă
în jurul ei tot mai repede).

Poeții așteaptă, şi refuză să doarmă,
refuză să moară,
ca să nu piardă clipa din urmă
când corabia se va desprinde de ţărm -

Dar ce e nemurirea dacă nu
chiar această corabie de piatră,
așteptând cu încăpăţânare ceva
ce nu se va întâmpla niciodată?

Melancoliei - Șt. O. Iosif

Ce timpuriu m-ai cucerit, iubită
Melancolie, credincioasă soră!
Era într-o duminecă-nflorită,
Și satul tot, devale, strâns la horă..

M-am dus și eu. La vesela serbare
Priveam aşa pierdut, și-ntâia oară
În sufletu-mi simții cum se strecoară
Fiorul tău de dulce întristare.

Înstrăinat de-atâta veselie,
Am căutat singurătatea-n cetini…
Atunci te-am cunoscut, melancolie,
Și, vezi, de-atunci rămas-am buni prieteni...

Unui tânăr - Șt. O. Iosif

Departe, pân la mine, blând,
Întâiul vers al tău pătrunde;
Uimit plec fruntea, și-ascultând,
Tristețea nu mi-o pot ascunde.

Te văd la masa ta de scris
Și simt credința ta ce leagă
De orice gând un mândru vis,
De orice vis o lume-ntreagă!

Așa ca tine-am fost noi toți,
La vârsta când, robit deșartei
Iluzii, socotești că poți
S-atingi vreodată culmea artei.

Dar prea e dulce, prea-i duios
Și-atâta-ncredere respiră
În plânsetu-i melodios
Întâiul tău acord de liră...

O, nu mă-ndur să te dezmint,
Și trist, cu fruntea înclinată,
Ascult străvechiul cântec sfânt
Ce l-am cântat și eu odată...

În ochii tăi citisem - Mihai Eminescu

În ochii tăi citisem iubire dinadins
Și-n calea vremii steaua mea
O clipă s-au aprins.

Apoi, ca foi uscate văzduhul coperind,
Văzui nădejdi și fericiri
Naintea mea pierind.

Dup-acea dulce clipă ce-atâta mă uimea,
Nainte chiar de-a răsări
Se stinse steaua mea.

Să-mi fac din fiecare zi - Traian Dorz

Să-mi fac din fiecare zi
o zi de sufletesc folos,
ducând oricui ar suferi
un strop din Harul lui Hristos.
- Atunci mi-aş face orice zi
o zi de sufletesc folos.
să-mi fac din fiecare pas
un umblet binecuvântat,
spre cel căzut şi cel rămas,
spre-a-l ridica dintr-un păcat.
- Atunci mi-aş face orice pas
un umblet binecuvântat.

Să-mi fac din fiecare gând
cuiva un dar mântuitor
punând pe-o rană sângerând
un sfânt balsam alinător.
- Atunci mi-aş face orice gând
cuiva un dar mântuitor.

Să-mi fac din fiecare stări
un har să-I cânt lui Dumnezeu,
să-I laud marile-ndurări
ce-mbelşugat îmi dă mereu.
- Atunci din fiecare stări
L-aş preamări pe Dumnezeu.

Poeziile din vis - Marin Sorescu

Poeziile din vis
le-am compus, dar nu le-am scris.
M-am trezit, și-așa, nescrise,
s-au topit, cu tot, cu vise.

Și mă frec la ochi: Sunt treaz?
de sunt treaz să dau ucaz:

„Le-am pierdut, cine-mi găsește
poeziile, citește
pân-adoarme, și, visând,
dă de visele-mi din gând.

Și așa, cu vis și vers,
mă rescrie, că m-am șters.”

La Paris - Ana Blandiana

La Paris, la colţ de străzi,
cireșele cresc în lăzi;

Strugurii afuzalii
cresc de-a dreptul în cutii;

Piersicile, nici n-ai crede,
cresc ascunse în şervete;

Şi-ascultaţi-mă pe mine,
merele cresc în vitrine.

Prunele cresc pe cântar,
pepenii în galantar,

Fragile, în mare grabă,
cresc de-a gata din tarabă,

Şi alunele sadea
cresc în bar, de sub tejghea.

Un plictis de zile mari:
nici albine, nici bondari.

Dar, în schimb, nimic de zis,
pe-orice stradă din Paris,

Orice câine, cât de mic,
crește-n coadă un covrig.

Târziu, târziu... - Ion Brad

De ce-ai venit? De ce-ai plecat,
prea dulce dragoste târzie,
tu, îngerescule păcat
de vis şi de melancolie?

M-ai coborât? M-ai înălţat?
Din tot ce-a fost, putea să fie
un ultim drum adevărat
prin lumea ta de-a pururi vie,
prea dulce dragoste târzie...

Moartea cuvintelor - Octavian Paler

Un chip de nisip
şi mâini de nisip
şi limba în gură mi-e tot de nisip
nu mai pot să spun nimic în apărarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
şi cineva care întoarce clepsidra.
Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecători de nisip
mă judecă
şi mă condamnă la moarte
pe un eşafod de nisip.

Baladă dublă - Francois Villon

Iubiţi, de-aceea, cât vă place,
Fiţi veseli şi petrecăreţi,
Că pân' la urmă, orice-aţi face,
Capetele vi le pierdeţi.
Nerozi ajung cei prea iubeţi:
Salmon căzu-n idolatrie,
Samson în tagmă la orbeţi.
Ferice-i care nu le ştie!

Orfeu, care din flauturi
Şi din cimpoi da zvon vrăjit,
De câinele cu patru guri,
Cerber, aproape fu-nghiţit.
Narcis, că prea mult şi-a iubit
Chipul cel plin de gingăşie,
În puţ adânc s-a prăbuşit.
Ferice-i care nu le ştie!

Sardana, cavalerul care
Creta în lupte-a cucerit,
Îşi puse strai de ţesătoare,
Printre muieri, la războit.
David, crai şi profet vestit,
La băi o coapsă durdulie
Văzând, pe Domnul l-a hulit.
Ferice-i care nu le ştie!

Amon căzu în dezonoare,
(Cică plăcinte a mâncat),
Cu Tamar, ce ruşine mare,
Chiar sora lui, urcând în pat.
Irod, (nu-s basme), l-a scurtat
Pe Sânt Ioan de scăfârlie,
Doar pentru danţuri şi cântat.
Ferice-i care nu le ştie!

De mine, bietul, să mai zic:
M-au bătut gol, ca pe-un mişel,
Ca rufa-n râu, n-ascund nimic.
Cine mi-a dat amaru' acel
Decât Catrina de Vaucelles?
Noel, când luam pe scăfârlie,
La praznic fu părtaş şi el.
Ferice-i care nu le ştie!

Dar tinerelul ăsta oare
De fete crezi că s-ar lăsa?
Nici de l-ai arde la frigare
Ca pe-un călar pe mături, ba!
Prea-s dulci şi au pe vino-'ncoa'.
Dar să le crezi, e nebunie,
Blonde ori brune-s tot aşa.
Ferice-i care nu le ştie!

Amurul își are harul său - Francois Villon

Amoru-şi are harul său
Şi libertatea ne învaţă:
Alegi şi tu, aleg şi eu,
S-a stins iubirea, totu-ngheaţă!

Şi creşte ura certăreaţă:
"Nici nu mă ştii, nici te-am ştiut,
La naiba dragostea pe viaţă
Şi ani de chin pentru-un sărut!"

(Traducere de Petru Cărare)

Şi câte taine i-am deschis... - Francois Villon

Şi câte taine i-am deschis,
M-a ascultat mult răbdătoare, -
Nici "da", nici "nu" să îmi fi zis
Și mă chema îmbietoare
Să-i spun la suflet ce mă doare,
Vrând să-mi aline al meu dor,
Dar se făcea ascultătoare,
Ca să mă-nşele mai uşor.

Ninsoarea electrică - Traian T Coșovei

Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărâtă
ca printr-un coridor unde păsări mecanice
plâng pe umerii mei cu lacrimi electrice.

Trec şi păsările mă poartă la gâtul lor
suspendat între două întâmplări,
cu inima bătând între două ecouri
(şi prăbuşit între două trupuri, aidoma unui strigăt
între două guri înfometate de mine şi aşteptându-mă
şi dorindu-mă dintr-odată).

Ştiu, ştiu că totul e foarte târziu,
că totul se zbate între două discuri electrostatice,
dar ce-mi spuneţi voi?
Îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate
şi pârghii şi-mi spuneţi:
Iată, aceştia sunt părinţii tăi;
Iată, aceasta este inima ta - ia-o şi poart-o mai departe
peste cioburile acestei aparenţe...
Îmi arătaţi ploaia săpând în calul de bronz şi-mi spuneţi:
Iată, aceasta este ordinea - întâi tu, apoi tu,
apoi tu, şi tu şi tu şi tu şi tu...

Trec şi deasupra mea stelele fixe
susţin aerul între două bătăi de aripi egale
lăsate pe umerii mei de păsările transparente ale somnului,
(între două ecouri, între două bătăi de aripi egale
văd secundele electrice strălucind,
apoi înnegrindu-se,
umflându-se şi aşteptându-mă şi dorindu-mă dintr-odată),
în timp ce eu, în faţa fulgerelor de magneziu
încerc să strig,
părând că exprim ceva, sau numai
căzând mort cu gura deschisă.

Bătrânețile unui băiat cuminte - Traian T. Coșovei

Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.

Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge
cu inimi sfărâmate, de piatră.
Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartier -
Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier
la cuvinte şi frumuseţi,
Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt
povestea celor o mie şi una de vieţi.

Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.
Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.
Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea
un sânge pitic.

Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi
în telefoanele publice.
Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice
venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...

Am fost un copil rău.
Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,
părul meu blond a visat să fluture piramide -
să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.
Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.

Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond
al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.

Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat
povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.

Ascultând un disc vechi - Traian T. Coșovei

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

Nu-mi place muzica pe care o asculți,

nu-mi place stilul tău de viață,

nu-mi plac pisicile tale,

nu-mi place câinele tău,

nu-mi plac parfumurile tale,

nu-mi place felul în care vorbești franceza,

nu-mi place maică-ta,

nu-mi place rujul tău, nu-mi plac fardurile tale,

nu-mi place cum te privești în oglinzi,

nu-mi plac rochiile tale,

nu-mi plac fotografiile tale,

nu-mi plac tablourile tale de pe pereți…

Cerul e albastru.

Te iubesc!

Sărută-mă iubito!

Sărută-mă, iubito, sărută-mă
Să-mi treacă de dor
Pe chipul călător
Sărută-mă, iubito, sărută-mă!

Sărută-mă, iubito, să-mi amintesc
De toate câte-am pătimit
Pentru o gură de granit,
Sărută-mă, iubito, sărută-mă!

Sărută-mă, iubito, sărută-mă
Nemărginit şi diafan şi dulce
Pe clipa-aceasta care trece ca un tren
În ritmul vieţii nemiloase ce se duce,
Şi-ascultă-n pace ultimul refren:
Sărută-mă, iubito, sărută-mă!

Caravana - Virgil Carianopol

Plecase caravana iarăşi
purtând în sânul ei argint,
cu străluciri furate parcă
din ochii celora ce mint.

Şi umbre se-nnodau tăcute
sub raza nopţii tropicale,
era de aur călătorul
și aurul lucea pe cale.

Era lumin-aşa de multă
pe fermecatul nopţii chip,
că strălucea un pic, de lună,
în orice boabă de nisip.

Un beduin, chema în cântec,
mirajul verzilor savane...
și-aşa mergea de greu în noapte,
de parcă el purta în spate
argintu-ntregii caravane.

Nopți de aur - Virgil Carianopol

Frumoase sunt acele nopți de aur
în care luna nu e doar un ciot
și când parfumul florilor pornește
și toată noaptea umblă peste tot.

O, ce frumoase-s nopțile acelea
în care visul este singur domn,
când luna vine pe furiș, în ramuri,
și când deșteaptă umbrele din somn

Adeseori stau pân-la ziua-afară
sub arbori, noaptea-ntreagă de-o privesc,
și-ascult cum frunze, ca să doarmă lumea,
de-abia se mișcă și de-abia șoptesc.

Frumoase sunt acele nopți de vară
cu mii de ochi de aur din înalt,
când este atât de liniște în toate
că pot vorbi cu mine, celălalt.

Pomul fermecat - Șt. O. Iosif

Sunt nopți când mă asemui
Cu fiul de-mpărat,
Ce străjuia sub pomul
Cu merele de aur;
Ca el veghez (când noaptea
Ce-n juru-mi s-a lăsat
Tăcută și târzie-i)
Sub pomul fermecat,
Ce poartă-al fanteziei
Neprețuit tezaur...
Sunt visurile mele
Ce noaptea îmi răsar
Mai vii decât atuncea
Când în odaie-i soare;
Și eu mă lupt cu somnul,
Gonindu-l în zadar,
Întind spre ele mâna,
Cu râvnă-adâncă, dar
Mă-nvinge-n veci stăpâna
Putere-adormitoare...

A doua zi, când caut
La cântecul meu scris,
Nu-l recunosc, și-atât e

De ștearsă și pierdută
Întreagă strălucirea
Comorilor din vis,
De pare că-ntr-o clipă,
Când ochii i-am deschis,
Ar fi furat-o-n pripă
O mână nevăzută...

De-s trist de-aceea ziua
Ca fiul de-mpărat
Ce străjuie sub pomul
Cu merele de aur,
Mă-ntorc voios (când noaptea
Ce-n juru-mi s-a lăsat
Tăcută și târzie-i)
Sub pomul fermecat,
Ce poartă-al fanteziei
Neprețuit tezaur...

Furnica - Șt. O. Iosif

În liniştea de aur a serii, omul ară

Şi plugul greu, şi boii, şi el par jucării

De lemn pe şahul negru şi verde din câmpii:

Deasupra lor domneşte un cer de primăvară

În brazda răsturnată, din care germinară

Atâtea azimi albe dar pentru alţi copii,

Adânc înfige fierul, şi-n gânduri cenuşii

Se-opreşte, frânt în două de truda seculară

Dar n-a văzut alături, tovarăşă mai mică,

Pe-o iarbă, cum îşi duce necazul o furnică,

Precum nici ea într-ânsul n-a bănuit un zeu

Şi-acum când noaptea şterge furnică, om şi zare,

Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu

Ce ară, orb ca dânşii, întinsa înstelare.

Măgheranii - Dimitrie Anghel

Au înflorit iar măgheranii și n-a prins nimene de veste,
Și-acum se trec, cum trec pe lume atîtea vieți ce pîn'la moarte
S-ascund în numărul mulțimei și umilite stau deoparte,
Cum sta între surori sfioasa cenușăreasă din poveste.

Tăcuți și triști, se trec în taină, cu fruntea în pămînt plecată,
Și nici o mînă către dînșii nu se întinde ca să-i rumpă,
Căci fetele așa-s făcute ca să le placă haina scumpă
Și ei, sărmanii, n-au nimica să poată-ademeni o fată.

Dar cum mor formele spre seară, și crește luna fără veste,
Un miros blînd, cum nu-e altul, pătrunde-atît de cald și dulce,
Că fetele, uitînd de noapte și că e ceasul să se culce,
Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă fereste.

Oftează fetele, și nu știu, a doua zi de dimineață,
Cînd se coboară în grădină, că-n biata floare cenușie
Ce se ascunde umilită, e-atît parfum și poezie...
Și măgheranii mor în taină cum au trăit întreaga viață...

(Din „Sămănătorul”, 18 ianuarie 1904)

Murmurul fântânei - Dimitrie Anghel

În murmurul fântânei plânge povestea vremilor trecute...
De știi s-asculți, auzi iar glasul atâtor guri ce-s astăzi mute:
S-a potolit atâta viață, ș-a ars atâta foc de soare,
De ani și ani, de când tot curge împrăștiind mărgăritare.

De ani și ani... dar de atuncea grădina ș-a schimbat stăpânii
Cu glasuri gângave alt'dată - pe când eram copii - bătrânii
Lung sfătuiau în șoapta apei sub cernerea de umbre sure,
Ș-acuma numai apa plânge, iar noi ne-am răznețit pe-aiure.

Sunt ani și ani... dar astăzi unde-s copiii gureși? Unde-i oare
Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare
Ce se fărmau în praful apei, și s-aprindeau din nou măiastre,
Ca iarăși să se năruiască etern ca visurile noastre?

Sunt ani, și de atunci în noapte s-au prăvălit grămadă anii
Și dintre toți eu singur numai, ținând azi firul Arianii
Mai rătăcesc ș-ascult cum cântă pierdut pe-aleele deșarte
În murmurul fântânei glasuri ce vin de dincolo de moarte.

Eu singur mai ascult, și-n umbra întunecată din aleie,
Plângând ca un copil ruina luminelor de curcubeie,
Aș vrea, în dorul lor ș-al vostru, acum când nu mai sunt bătrânii,
Să-nmlădii pentru voi un cântec etern ca murmurul fântânii...

Cântecul garofiței - Victor Hugo

O floare duioasă zice fluturașului ceresc,
- Nu fugi, că mor;
căci trista mea soartă este eu pe pământ să trăiesc,
nu la cer să zbor...
nu uita amorul nostru, neștiut de pizmașii oameni
în câmpuri depărtați...
nu uita că tu cu mine la trup, la culoare sameni,
ca când am fi fost frați.
Dar vai! Zefirul te suflă, iar eu nu pot să mă smulg
din negrul pământ.
Ca pân’ la cer cu al meu parfum pe cale să-ți duc
și rămân plângând.
Tu te duci tot mai departe, căci prea drag ți-e a săruta
orice floare vezi.
Iar eu rămân părăsită făr-a mă putea mișca,
ca vinovată.
Tu fugi, și iar vii la mine, și iar te duci s-amăgești,
și-alte flori,
dar când te întorci la mine, tot lăcrimând mă găsești,
mai ales în zori...
Oh! La amor mai statornic de vrei ca să te deprinzi,
și să nu mor,
dă-mi aripi să zbor la tine, sau prinde-ți rădăcină
lăngă trupul meu...

Serenadă - Victor Hugo

Când tu cânţi, alintată,
pe braţele-mi, la sân,
auzi cum câteodată
gându-mi răspunde lin;
cântarea ta trezește
o zi din traiul meu;
o, cânt-a mea iubită,
o, cântă dar mereu!

Când râzi, pe a ta gură
amorul a descins,
și orce prepuitură
deodată s-a şi stins;
zâmbirea ta-i ferită
de orice cuget rău;
o, râzi, o, râzi iubită,
o, râzi, o, râzi mereu!

Când tu dormi lină, pură
sub ochiul meu umbros,
suflarea ta murmură
cuvânt armonios,
pe corp neacoperită
lipsindu-ţi vălul tău...
o, dormi, o, dormi iubită,
o, dormi, o, dormi mereu!

Pastel banal - Ion Minulescu

pictorului Nicu Dărăscu

Frecându-și pântecele de oțel fierbinte

de cheiul rece, umed și murdar,

un cargo-boat norvegian

respiră sufocat și rar

ca un mamut antediluvian...

Ghicești c-ar vrea să plece iar

spre nordul nopților polare,

să se-nfrățească la-ntâmplare

cu luciul primului ghețar...

dar negrele otgoane-l țin în frâu

și macaralele murdare

descarcă-n el vagoane-ntregi de grâu...

pe cheiul rece, umed și murdar

hamalii dorm ca grânele-n hambar,

în timp ce mateloții beți, pe bord,

rânjesc cu pipele-ntre dinți

și plâng cu ochii-ntorși spre Nord,

când fumul pipelor fierbinți

trezesc pe rând în fiecare

aceeași veșnică-ntrebare:

„În care fund opac de mare

vor acosta și ei pe veșnicie,

ca și mamuții problematici

din cărțile de geologie?...”

Și-n timp ce portul se topește-n soare,

un matelot își sparge pipa-n dinți

și... moare.

Deșertul mi-e o lume - Cezar Bolliac

Deșertul mi-e o lume, cu chipul tău de față,
Și lumea mi-e deșertă când vei să nu trăiesc.
În tine mi-am speranța, în tine am viață,
Și fără tine toate sunt negre, le urăsc;
Dar mi-ești etern de față, ș-etern sunt fericit.

De sunt în adunare și saltă veselia,
Când danțul se răpede pe pasuri de zefir,
Când nimfe trec, aleargă, aleargă bucuria,
De ești ori nu cu mine, te-aduce-al meu delir
Și ești etern în minte-mi, ș-etern sunt fericit.

Ș-atuncea, ca un geniu, ca vie zeitate,
Cu păru-ți cel de aur în unde resfirat,
Într-o mulțime rece, faci pieptul meu a bate;
Prin ceruri zbor atuncea, și raiul am aflat,
Și mi-ești etern de față, ș-etern sunt fericit.