Cântecul garofiței - Victor Hugo

O floare duioasă zice fluturașului ceresc,
- Nu fugi, că mor;
căci trista mea soartă este eu pe pământ să trăiesc,
nu la cer să zbor...
nu uita amorul nostru, neștiut de pizmașii oameni
în câmpuri depărtați...
nu uita că tu cu mine la trup, la culoare sameni,
ca când am fi fost frați.
Dar vai! Zefirul te suflă, iar eu nu pot să mă smulg
din negrul pământ.
Ca pân’ la cer cu al meu parfum pe cale să-ți duc
și rămân plângând.
Tu te duci tot mai departe, căci prea drag ți-e a săruta
orice floare vezi.
Iar eu rămân părăsită făr-a mă putea mișca,
ca vinovată.
Tu fugi, și iar vii la mine, și iar te duci s-amăgești,
și-alte flori,
dar când te întorci la mine, tot lăcrimând mă găsești,
mai ales în zori...
Oh! La amor mai statornic de vrei ca să te deprinzi,
și să nu mor,
dă-mi aripi să zbor la tine, sau prinde-ți rădăcină
lăngă trupul meu...