În liniştea de aur a serii, omul ară
Şi plugul greu, şi boii, şi el par jucării
De lemn pe şahul negru şi verde din câmpii:
Deasupra lor domneşte un cer de primăvară
În brazda răsturnată, din care germinară
Atâtea azimi albe dar pentru alţi copii,
Adânc înfige fierul, şi-n gânduri cenuşii
Se-opreşte, frânt în două de truda seculară
Dar n-a văzut alături, tovarăşă mai mică,
Pe-o iarbă, cum îşi duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-ânsul n-a bănuit un zeu
Şi-acum când noaptea şterge furnică, om şi zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dânşii, întinsa înstelare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează