Prin ce-nnodate drumuri, pornind, la ce răscruce,
Începe noaptea noastră să curgă, nu mai știu.
Văd doar la geamuri fuga trăsurii ce ne duce,
C-un sac de somn pe capră: ghebosul vizitiu.
În limba țării tale mă necăjeam a spune
Că ești supremul bine, înaltul meu regat,
Că nu cuprinde altă dulceață și minune
Orașul-zmeu, orașul țeștos și ferecat.
Cu ochi în jumătate, ce vor să spună: hai!
Priveai la omul oacheș venit din Valahai;
Cu ochi pe jumătate, căci nu țineai să-l măsuri,
Întâia mea cucoană de voaluri și mătăsuri!
Pe crengi de vis, doi umezi de muguri: ochii tăi
Se deschideau în floare, când lampe din odăi
Burau lumina scumpă la geamul de trăsură,
Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură.
Și te-am rugat cu ciudă, de mila mea plângând,
Să uiți de stângăcia băiatului ce sunt.
Că eu visez… cum pruncul flămând la sân, la maică,
De carnea ta curata și albă, de nemțoaică.
Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor,
Mi-ai lunecat în brațe, ai desfăcut fuior
Tot părul ca un galben, întins eter de miere…
Și m-ai făcut c-un lucru de preț mai știutor:
Că două sunt, nu una, femeie și muiere.
(Unei femei din Nord)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează