Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,
atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,
ca de un arc încordat, o săgeată,
ca de propria sa etimologie, un cuvânt.
Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,
ce sens visat de demult devenit speranţă uitată
mă străbate sărind peste rând
și făcându-și din mine dovadă
Și verigă a unui mister amânat
ca să continue diferit însă viu,
plătind cu dobândă același păcat
Pe care ți-l las moștenire târziu,
ca să-l înțelegi și să-l porți mai bogat,
numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează