Nu ne uitați - Nicolae Iorga

Noi suntem mulţi: e codrul plin

de noi e plin muntele tot,

în şiruri crucile se ţin

pe gropi ce nu se mai socot. 

...............................................................

Români am fost când am luptat,

până la urmă, neclintit,

creștini suntem, că am iertat,

dormind acuma liniştit. 

Şi după câte le-am făcut,

noi mai simţim un singur dor,

al celor care s-au trecut

și n-au văzut isprava lor.

Şi fiindc-am fost tot ce v-am fost

când ne-am făcut al vieţii rost,

în bucuria voastră, fraţi,

nu ne uitaţi!

Ce mi-e sufletul - Ilie Motrescu

Ce mi-e sufletul când cânt -

codru răvăşit de vânt,

fluviu revărsat spre zare

doina mea potopitoare.

Ce mi-e inima când plâng -

pasăre rănită -n crâng,

tăinuită-n ramuri ude…

plânsul cine i-l aude?

Maică, ce-am să mă răsfac,

că mi-s falnic dar sărac?..

Amor falenă - Max Blecher

lui Geo Bogza

Amor falenă a porturilor negre

lumină parfumată a tropicelor vaste

gând lung și lin de rază, chinuitor ca marea

și orizontu-n flăcări închis ca o capcană

amor urban de umbre pe străzi cu reverbere

cu vorbe tăinuite în moarte-nmormântate

cu răsfoiri încete de-albume inutile

amor de după-amiază în vagi odăi închise

amor cu miros aspru de lut și de sămânță

sub ierbile cât calul, în vara grea de grâne

amor plâns în batiste sau râs domol în soare

cu piele albă fină sau mâini îmbătrânite

amor rețea a lumii în care prinșii oameni

dansează ca paiațe serioase și nebune.

Cântecul vâslașului - Ilie Motrescu

 

Am cutezat spre larg, de-acum

mi-s aştrii călăuză şi valurile drum

şi-un gând ce semenii

de pe mal n-o să-l auză.

Câţi ani vor fi de-atunci,

când se prelinse steaua căzătoare

şi mă avea o mamă iubitoare?

N-am ornic, n-am busolă şi nici cârmă:

Ce e-nainte?

Ce-a rămas în urmă?..

E câmp de ape, muzică de stele

şi-un singur matelot

se mai căzneşte-not,

cu vâsla şi cu visul printre ele.

Mi-e teamă?

Aş!Am cutezat în larg

cu-o zdreanţă de credinţă

legată de catarg

şi-un cântec cât nu-s mările de larg.

…Talazurile vremii vin şi trec

şi nu mă mai înec, şi nu mă mai înec…

Înfrângere - Nichifor Crainic

E țara toată val-vârtej

Și cioburi vii de vis măreț,

De-am fost stejar, sunt un gătej

Înghesuit într-un șușleț.

 

Cunosc ce-aleargă după noi

Și bolta᾽n pumn aș vrea s᾽o sparg

Să sar în zariștea de-apoi.

Lovește᾽n roib și bate᾽n șarg!

 

Ah, vântul pare un cuțit

Peste obrajii mei crăpați -

Ce diavol l-o fi ascuțit

De cremenile din Carpați?

 

În somnorosul tău bârlog

Te pismuiesc, bătrâne urs,

Tu nu știi ce-i să cazi zălog

În veacul nou din veacul scurs.

 

M᾽oi pripăși prin vizuini

Cu sufletul mușcat de ghimpi,

M᾽oi odihni pe mărăcini,

Hrănit de mana altor timpi.

 

Ajută-mi Tu, Stăpân ceresc,

Nepângărit de braț dușman

Să᾽nfășur cerul românesc

În sarica unui cioban.

 

Iar codrul de-o mai fi român

Pe creștetul de stâncă dac,

În hăul lui am să rămân

Din zdrențe slavă iar să-mi fac!

Copilul meu să nu mă cauți - Magda Isanos

 

Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate

îţi vor vorbi de mine cu dreptate.

După ce n-am să mai fiu,

să nu spui: "Pentru mama-i târziu".

Să ştii că am sa râd in flori

şi c-am să-nconjur de multe ori

cu nourii şi cu ploaia ogrăzile

unde mi-am petrecut amiezile.

Dacă suferi, să mă chemi serile,

şi-am să vin lângă inima ta,

de-ar trebui să străbat zările

şi marea cu aripa mea.

Să nu te temi de faţa mea schimbată.

Să nu spui: "Mama n-a fost aşa niciodată!"

Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor

în arborii din faţa fereştrilor.

Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,

când am să vin lângă patul tău

şi-am să fac aerul răcoros,

scoborând toate stelele jos.

Ai să cunoşti că-i mama, după pace,

şi după felul-n care totul tace -

durerea şi grija de mâine -

după mirosul de gutui şi pâine.

Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.

Eu, când am să văd soarele răsărind,

de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,

am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.

Străzile din Bruges - Nicolae Tatomir

Dorm goticele umbre pe recele bazalt

lucios ca solzii, vânăt ca plumburile grele, 

când peste burgul sumbru se tolăneşte-nalt

zig-zagul de-mpietrite triunghiuri isoscele.

Pe uliţi fără bronhii de fragede livezi

tac tâmplă lângă tâmplă medivale case. 

Clipind din policrome ferestre în amiezi

și aţipind în lenea amurgurilor joase.

Lagune-adânci îşi mişcă tentaculul fluid

lent ruginind zăvoare şi înverzind pereţii

și poduri gri de piatră arcadele-şi închid

sub pâcla viloletă a nordicei Veneţii.

Nici o lumină albă nu pâlpâie-n granit

decât în geometria cu galaxii de stele

din albele dantele ţesute ca un mit, 

din veşnicul miracol al albelor dantele.

Şi străzile de piatră se smulg din noaptea lor

oprindu-se cumplite la fiece fereastră

s-asculte cum se naşte lumina din fior

și frumuseţea albă din liniştea măiastră.

Şi când răsar din umbră înzăpeziţi atoli, 

străvechiul burg tresare la magicul andante

al degetelor albe ca nişte dulci bemoli

pe portativul zilei şi-al vieţii trepidante.

Trec meşterii în piatră pe străzile-n amurg

să urce geometria luminii pe frontoane

și străzile de piatră din împietritul burg

gonesc mai îmblânzite şi parcă mai umane.

Poemul tău - Nicolae Tatomir

Ai rezonanțe-adânci de catedrală

sub clinchetul de fragede cling-cling-uri?

Cei doi din tine stau vreodată singuri

să-și povestească taina ancestrală?

Mereu înalță ziduri dulci de umbră

acolo unde soarele se lasă:

poiana-i cu atât mai luminoasă

cu cât în jur desimea e mai sumbră.

Din sunet nu culege cu timpanul

decât ecoul stinselor ecouri;

privește-n val rătăcitorii nouri

și nu strivi-ntre file măghiranul.

Parfumului i-i dat să amintească

nu floarea lui, ci sufletul și clipa,

cum zbor înseamnă în văzduh aripa

nu licăr de culoare pământească.

Contemplă pacea zărilor curate

și prin furturi nadirul și zenitul.

Nu rechema prin vorbe infinitul,

ci fă-l să se presimtă-n tot și toate.

Presară-n patul veșnicei iubite

sulfina veșniciilor reale,

sub puful zilei efemer și moale

să-ți simtă tâmpla praguri împietrite...

Și-așa, pătruns de-al armoniei virus,

poemul tău în oameni se va-nchide

ca-n marile tăceri de piramide

o melodie scrisă pe papirus.

Dar Verbul viu - Nicolae Tatomir

Da, poezia-i sânge. De-i zbor razant, e sânge

cald gâlgâind din aripi de-albatros.

De-i săgetare-n așchii de roci înalte, plânge

cu sânge ochiul vulturului, scos.

Nuntindu-se cu Verbu-n zbor median e pradă

acestei pâcle și acestui vânt;

ferindu-se de gloduri și piscuri de zăpadă

nici umbră nu aruncă pe pământ.

Dar Verbul viu se smulge din zborul lin, asemeni

unui condor cu ciocul de oțel,

miresei efemere izbindu-i țeasta-n cremeni,

zenit să fie și nadir tot el.

Cuvântul - Nicolae Tatomir

Nu poate fi, nu este, n-a fost decât aşa:

pe bidivii vremii săltând uşor în şa,

parfumul şi culoarea şi sunetul, purtând

în clare transparenţe şi inimă şi gând,

sub cumpăna fântânii s-opresc ca trei haiduci

ce-şi dau bineţe-n tihna străvechilor răscruci

și bând din apa vie a ciuturii o gură

rămân din trei un cântec şi numai o făptură.

Strada motanului pescar - Nicolae Tatomir

Când vântu-şi sună-n toamnă metalicul său ştreang

și limba frunzei roşii pe ramul mort tresare, 

în poala amintirii, ca un motan, îmi sare

străvechea ulicioară cu-acustică de gang.

Ca un canal cu-o dungă albastră de ulei

pe fundul cărui curge cotidianul freamăt, 

sonora stradă-ngustă se-nfundă ca un geamăt

în liniştea fluidă a Senei, lângă chei.

Fereste, faţă-n faţă-şi amestecă tăcut

răsufletul fierbinte şi intim ca-n taverne -

și niciodată luna nu se cufundă-n perne. 

Nici soarele nu intră vreodată-n aşternut.

Sub felinarul roşu, şerpi repezi de parfum

se-ncolăcesc pe umeri, pe sâni şi gâturi albe, 

pe-al căror fildeş sună arginţii strânşi în salbe, 

sclipind prin matitatea perdelelor de fum.

De-obsesia aceasta nu pot scăpa decât

sfărmându-i amintirii coloanele de templu

și - dezvelindu-i cerul - azurul să-i contemplu, 

dator să-i smulg candoarea din marele urât.

Prizonierul - Mihail Lermontov

 

Deschideți temnița, 

dați-mi a zilei lumină, 

o fată cu ochii negri, 

un cal cu neagră coamă!

O voi săruta dulce, mai întâi, 

pe tânăra cu ochii negri, 

pe cal, apoi, mă voi sui 

și spre stepă voi goni. 

E prea sus, fereastra temniței, 

ușa este grea și cu lacăt închisă.

Departe este fata cu ochi negri, 

în somptuosul foișor al ei.

Bunul cal se află în verdea câmpie, 

fără acoperiș, singur, în voie. 

Saltă vesel și, jucându-se, 

în vânt, coada își împrăștie. 

Sunt singur și lipsit de bucurii, 

sunt goi, de jur -împrejur, pereții. 

Lumina unei lămpi, abia sclipește, 

ca un foc ce tocmai licăreşte. 

Se aude, doar, în afara uşii, 

cum se plimbă, în liniștea nopții, 

cu pasul lui cadențat, 

paznicul, deloc, afectat! 

(1837)

Resemnare - Dominic Stanca

Când vom veni la toamnă împreună, 

ca să culegem frunzele din parc, 

când vom veni ținându-ne de mână 

trecând pe sub al ramurilor arc, 

va fi, desigur - toamna cea mai tristă 

din toate căte-au fost și au trecut, 

iar noi, c-o fluturare de batistă, 

vom da plăcerii ultimul salut. 

Pe rând şi zilele descrește-vor în silă 

când frunzele pornesc să se dezlege...

și eu voi umple filă după filă, 

cu versuri monotone și betege.

Și-n toamna care va veni de-acuma 

se va sfârși tot ce-am avut frumos, 

pe-alei o să se-aştearnă rece bruma...

noi vom uita... noi vom uita ce-a fost.

Descântec de frământat pâinea - Ion Gheorghe

Se sculă Muma zeiță, se spălă pe mâini,

văzu luna ca ugerii vacilor -

puse la cale zămislirea sfintei pâini,

urzirea mărturiilor și a colacilor;

un pumn de pietre de râu

aruncă-n apa ca sângele de pește -

ceva tulbure, trosnind, turnă-n făina de grâu

ce zămislește;

bășici ca ouăle de broască,

gogoloaie rostogolite de nevăzutele vietăți,

din care să nască

sprintene zeități:

sub mâna tânără și sfântă

pe care cade faldul pânzei de cămașă

se leagă pasta lumii, se zvântă,

leneșă se-nvârtoașă -

dar totul este încă sterp;

mocirlă albă, stări de valuri mâzgoase,

în care mâna Marei Mume, ca umbra unui cerb

fuge peste planeta unor nisipuri de oase...

Ci iată, vine clipa când în burta pâinii,

la ultima-nghițitură de apă,

Maica înfige țaicul cu călcâiul mâinii

ca un țăran când seamănă ceapă;

se-ntinde drojdia ca sâmburul de caisă

cât inima-n vită, cât oul în găină, văros -

e apoi strânsă pâinea, ridicată greu, ca o mioară ucisă

și iarăși pusă jos:

dar acolo unde-a căzut lebăda mâinii,

albă ca Leda și somnoroasă -

se vede buricul pâinii

ca burta țăranului găurită de coasă...

Făcând semnul sacru deasupra căpesterii

o-nvelește Maica Muma cu ștergarul de mătase

și-o duce la căpătâiul prispei, unde se pârguie merii,

și-o pune să tragă la aghioase;

mai apoi geme pâinea ca o țărancă bătută

cu pompa de bicicletă,

în matca maternă -

și iese din cochilie ca melcul din copaia de cretă,

ci vine Muma și-o ia ca pe-o pernă;

clatină leagănul și iar face semn;

o dezvelește și-o vede ghemuită, ca un homuncul,

albă, răsucindu-se-n matricea de lemn -

zbătându-se și lovind cu piciorul în burtă, ca pruncul.

Din volumul „Megalitice”,1972

Vine iarba - Ion Gheorghe

Vine iarba, înspăimântă orașele;

nemăsurat le încearcă, din adânc;

simt forfotind, mișunând, năvălind

grăunțele, sâmburii, spicele uzurpate,

pășunile pe care s-au întemeiat.

Primăvara se apără, uzinele din câmpie;

se simt ridicate de ierburi mustoase

și ele topesc zi și noapte oțel

ca niște cetăți nencetat încercate;

la luptă nasc scuturi și coase

cimentează mașini pentru pluguri,

dezleagă corăbiile cu semințe și fructe

s-aducă minereu, minereu, minereu...

A doua zi ies ziarele să cânte

bărbați ce-au stat mai mult la cuptoare,

pe-aceia cărora iarba nu le citește năframele

unde se-nseamnă mai dinainte-așezarea

focului pentru plămade metalice.

Dar nimeni nu recunoaște-adevărul

că iarba se scoală primăvara mușcând

hărțile de previziune și calcul,

că bărbații cei tineri sunt nevoiți să le-adauge,

să le scrie din nou, să le voteze-n ședințe...

Nu așteptați când spală luna câmpiile,

dac-auziți semințele țipând prin somn

de bucurie că vântul le duce

la rădăcină podurilor de oțel -

se așteaptă să se nască deodată

scuturându-se de uzinele de pe ele.

Nu râdeți când iese ploaie în lume,

nu apa sună pe cuptoarele de fier -

atunci se aud alunecând răbdător

firele cotropitoare, de iarbă;

le sună picioarele încolțite încă de sus,

țipă să se sprijine unul pe altul...

Adevărat că ziarele laudă zilnic

bărbații cei tineri prevăzători și-nțelepți;

că uzinele au fost încercuite cu plopi -

dar este și mai adevărat că toate acestea

s-au izvorât din lupta orașelor

cu veșnica iarbă cotropitoare;

li se dă loc teilor și castanilor,

ierbile sunt ocolite de uzine și case,

ca niște copci desfăcute în gheață

pe unde vine să răsufle iarba pământului

Nu vă jucați niciodată cu iarba;

dacă aș pune un maldăr de fire sălbatice

la temelia celui mai trainic palat

într-o noapte s-ar despica toate turlele

ca un depozit de iarbă de pușcă

atins pe-o fereastră, de fulger...

Parcă voi nu știți toate astea?

De ce nu mai stau trenurile zi și noapte

și le trimieți din oraș în oraș?

Împotriva cui își fac ele calea

și de ce le-ncărcați tot mai greu?

Cât mai mult oțel, strigă ziarele,

cât mai mulți țărani plecați de-acasă,

să-nvețe mai bine vechile lor meșteșuguri

când ieșeau cu poala-ncărcată pe câmp

azvârlind în față sămânță de iarbă!

Și vara li-e frică orașelor de iarbă;

ea năvălește la caleafrată,

poate răsturna pietrișul terasamentelor,

o ard însă roțile-n fugă,

o opărește aburul locomotivelor,

o-nnăbușă vagoanele de pietriș

iar ceea ce nu s-a putut astfel stârpi

rămâne-n seama bătrânilor feroviari

care trec de la un canton la altul

ciopârțind firele dintre traverse -

atunci când se află la vârsta curajului,

pe când i se zămislește sămânța,

de-aceea o stârpiți fără-ngăduință

mai înainte de-a i se-mplini soiul,

lovindu-i năvala din viitor..

Dar toamna e teama sa mare de iarbă;

fumuri pâcloase leagă grădinile,

iarba se-aude m flăcări trăsnind,

ne-ngenuncheată, apărată-n sămânță;

vântul de toamnă aleargă s-o sprijine

o seamănă prin toate sparturile zidurilor,

pe lângă șuruburile slăbite la poduri,

prin cele mai ne-nsemnate tăieturi de oțel.

Toamna e teama cea mai mare de iarbă,

de iarbă viitoare și neprevăzută;

ploaia o poartă, bulbucată, pe jos

pe sub pietre și schele, năvalnic

prin toate conductele orașelor noastre;

când mucezește tutunul în buzunare,

când pulberea dulce a verii

dospește-n manșetele hainelor de la uzină -

se pregătește valul prielnic de viață

în care să se poată ține pe sine...

Din lupta cu iarba vă nașteți

când vi se văd fotografiile-n ziare

cu copiii pe umăr, la demonstrații,

știți voi de ce-i țineți cât mai sus -

să vă vadă iarba, iarba cea de departe

să se teamă de voi, cei din viitor;

împotriva ierbii creșteți copiii;

învățând de la iarbă cum se-nmulțește

creșteți copii, băieți mulți, mulți bărbați,

fete multe aduceți pe lume -

ei dorm mai ușor și pot bănui

cum crește, pe unde se strecoară iarba spre noi...

Azi noapte-am vorbit cu Sfinxul Egiptului -

singurul care nu se teme de iarbă,

dar atunci când am vrut să-l aduc înspre mâl,

unde iarba vine-ncontinuu pe lume,

a sărit să mă muște de mâini și de gură.

Marea ședere a lui, veșnicia de viață,

se vădea mulțumită nisipului ars;

piramidele însele, ținute de pază,

vin și se duc fără seamăn în veacuri

fiindcă iarba n-a ajuns pân' la ele.

N-a ajuns încă la ele de tot

dar Sfinxul se rotește pe după soare bănuitor

presimte sub inima sa de granit

cum vine, cum stăruie, cum se-ndârjește,

cum îl amenință iarba încet,

măcinându-l cu sămânța zvârlită în el

împinsă de vânt și de soarele însuși

ca norii de grinină - iarba de mâine.

Împotriviți-vă ierbii, nu vă lăsați ierbii!

Din volumul „Vine iarba”,1968