Când vântu-şi sună-n toamnă metalicul său ştreang
și limba frunzei roşii pe ramul mort tresare,
în poala amintirii, ca un motan, îmi sare
străvechea ulicioară cu-acustică de gang.
Ca un canal cu-o dungă albastră de ulei
pe fundul cărui curge cotidianul freamăt,
sonora stradă-ngustă se-nfundă ca un geamăt
în liniştea fluidă a Senei, lângă chei.
Fereste, faţă-n faţă-şi amestecă tăcut
răsufletul fierbinte şi intim ca-n taverne -
și niciodată luna nu se cufundă-n perne.
Nici soarele nu intră vreodată-n aşternut.
Sub felinarul roşu, şerpi repezi de parfum
se-ncolăcesc pe umeri, pe sâni şi gâturi albe,
pe-al căror fildeş sună arginţii strânşi în salbe,
sclipind prin matitatea perdelelor de fum.
De-obsesia aceasta nu pot scăpa decât
sfărmându-i amintirii coloanele de templu
și - dezvelindu-i cerul - azurul să-i contemplu,
dator să-i smulg candoarea din marele urât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează