Powered By Blogger

31 ian. 2019

Să vie ani... - Ioan I. Ciorănescu

















Învie-mi iară, magică baghetâ
a amintirii, palidul trecut
cu glas de cântăreț ce se repetă
și bucurii de lănci înfipte’n scut.

Să vie ani cu-aceleași coridoare
de zile-n care tainic m’adânceam,
să vie ani cu zboruri de cocoare
pe cari le privea sufletul pe geam.

Ah, unde e caietul de dictando
și unde-i manualul de elev?
În litere de gânduri negre, Sando
rezum romanul „La Princess de Cleves.”

Iubire sfâșiată de parade
și lupte, ca o flamură’ntr’un băț,
pe umărul tăcerii capu-mi cade.
Căci lecția mea nu mai pot s’o învăț.

Zboar-al nopții negru flutur - Mihai Eminescu


















                                                                                                             

Zboar-al nopţii negru flutur
Cu-a lui aripi ostenite,
Pe când crengile se scutur
Pe cărări înţelenite.

Iară bolta cea senină
Printre ramuri, printre frunză,
Aruncând dungi de lumină
Cearcă tainic să pătrunză.

Prin a ramurilor mreajă,
Sună jalnic în urechi
Cântec dulce ca de vrajă,
De sub teiul nalt şi vechi.

Iară sunetele sfinte
Mişcă jalnic al tău piept:
Nu mai cugeţi înainte,
Nici nu cauţi îndărăpt,

Ci asculţi de păsărele
Ciripind în verde crâng,
Cum de-amoru-ne-ntre ele
Sfătuindu-se ne plâng.

Prevestire - Ion Pillat


M-aplec pe tine ca pe arătură
plugarul însetat de verde grâu -
va creşte spicul galben pân-la brâu, 
când totul m-amăgeşte şi mă fură?

Ce n-am putut eu spune, prins în frâu
de zile grele, oare altă gură, 
destăinuind un suflet de răsură, 
va limpezi-o-n glas curat de râu?

Mi-eşti, fiule, un clopot sfânt în care
aștept să sune ceasul meu deplin
când voi porni spre umbră şi uitare -

Cum stă legat de cer un peregrin.
M-aşez şi eu cu sufletul în zare, 
chemându-ţi limba grea ca un destin.

Spovedanie - Ion Minulescu

















                                                                                                                                                 


Mă doare amintirea tinereții
când fetele de-o vârstă cu băieții,
deși păreau doar niște banale jucării -
păpuși de sexe diferite -
simțind imboldul unor demonice ispite,
puneau la cale pentru viitor
romanticele lor căsătorii -
uzine pentru fabricat copii -
secret furat de la părinții lor!...

Mă doare tinerețea mea de ieri,
cu rustica și vesela Trivale
și cu „grădina publică” din vale,
prin care zborul primei rândunici
vestea sosirea altei primăveri,
și cu aceleași porții de duble neplăceri,
când luam dacapo școala,
cu jocul de arșici
și cura medicală, cu zeamă de urzici,
și când același dascăl, bețiv și bâlbâit,
ne spiona, pitit după uluci,
iar când îl dam de gol că l-am descoperit,
ne pedepsea-n genunchi, pe coji de nuci!...

Mă doare tot ce-a fost
și nu mai este...
mă doare Cosânzeana din poveste,
furată și ascunsă de un Smeu,
cu care Făt-Frumos -
adica Eu -
mă războiam până făceam din el
o mână
de țărână,
ca-n urmă, dezrobita mea stăpână,
în locul tradiționalului inel,
să-mi dea un „rende-vous” cu taxă, la... hotel!...

Mă doare tot ce-a fost
și tot ce știu
ca va rămâne veșnic după mine.
Mă dor multașteptatele-agonii,
privighetorile închise-n colivii,
romanțele cântate prea târziu
de-admiratoarele ce mi-au rămas străine,
și cupele de aur, închinate
cu aceeași veche ură
și nouă răutate,
în cinstea sexului frumos -
un pisc de munte scorburos,
pe care-l urci de sus în jos,
când faci pe alpinistul caraghios -
un alpinist îndrăgostit
de cel mai circumflex accent din Infinit!...

Mă doare tot ce-am spus -
deși n-am vrut
să spun nimic mai mult decât atât -
mă doare lenevia cu care m-am născut,
grăbita lăcomie a primului sărut
și prețul precupeței cu care mi-a vândut
faimoasa „Pasăre albastră”
ce-avea să-mi țină de urât!...

Buchet de lalele - Pierre Auguste Renoir

Floare la rever - Adrian Păunescu













                                                                                    
                                                                       
În oraş e noapte, am o floare la rever.
Cu un fel de şoapte, te mai caut, te mai cer.
Totul va fi bine, ceasurile au bătut,
Mă gândesc la tine, nu ştiu dacă te-ai născut.

Haide, haide, fată, să te-aştept n-am să mai pot,
Naşte-te odată, să nu fiu bătrân de tot!

Suspiciuni destule, iarăşi împotriva mea.
Vor veni patrule şi mă vor legitima.
Ce le pot eu spune? Doar un singur adevăr:
Acte n-am, nici nume, numai floarea la rever.

Dacă eşti în viaţă, vino totuşi să mă vezi,
Floarea-n piept îngheaţă şi mă copleşesc zăpezi.
Deocamdată caut, te mai chem şi te mai cer,
Singur şi precaut, şi cu floarea la rever.

O rană mai mare - Constanța Buzea

Pe vârfuri cu liniștea pururei azi
vin noapte de noapte convoaie de brazi.
Ce spune această mișcare de timp?
De ce cu nimic nu se poate s-o schimb?

Mă-ncumet să stărui cu vocea mea stearpă,
mă-ncumet, vegheată de mâna cu harpă,
mă-ncumet zbătându-mi eternele plete
sub steaua la care suiră ca pete.

Nori-demoni, nori-îngeri, cu alți nori în mână,
sfidând infintul din care se-amână.
Mai vine și palidă, agonizând
durerea că lebăda n-are cuvânt,

Otravă mai vine, în zări contemplate
de ochii închiși peste singurătate.
Oh, Doamne, ce blândă e clipa în care
mă vindeci de rana-mi cu-o rană mai mare.

Interior - I. Stănciulescu-Mehedinți





















                                                                                                                                                                                                                                                       



Pe masa mea de lucru stau cărțile închise
- doar luna mai citește un vers de Lamartine -
în umbra nopții calme un vârf de manuscrise
dorm sub tăcerea albă a florilor de crin.

Într’un album mai nou cu scoarțe de livadă,
primit de la un prieten de ziua mea în dar,
iubita cu ochi negri și-obrazul de zăpadă
se uită trist la mine cu un surâs amar.

Iar lângă soba albă pianul negru zace
de când nu-l mai mângâie o mână pe clavir,
într’o cutie veche vioara doarme’n pace
și pe covor mai plânge rănit-un trandafir.

Basmele - Rose Auslander




















Îndărătul cerului

dorm basmele

cine cunoaște drumul

cine deține cheia

cine le trezește

noi copiii

le așteptăm.


Traducere din germană de Petre Stoica


Pictura „Natură statică cu pipă și cărți” de Adam Bălțatu

Geografia timpului - Nicolae Labiș
















                                                                                                                                                                                                


1. Palmele

Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bătături mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la început
Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.
Ele îmi cer mai multă încordare
Şi cer gândirii proaspăt înţeles.
Cerinţa lor e mult mai hotărâtă
Când fruntea grea mi-o sprijină ades.

Încep să bag de seamă, în sfârşit,
Că multe îmi rămân neînţelese,
Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
De care-odată nu părea să-mi pese.
Încep să simt înfriguratul chin
Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flămând,
De-a le cunoaşte pure, fără haine.

2. Dragostea

Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare,
Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi...
Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare
Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi?
Ades, în loc să cugete, ea râde,
Săruturile-năbuşesc idei,
Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic,
Făptura ei şi mersul lin al ei.

De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost -
Iubirea va lua drum nou, ori piere.
Sunt sigur, ea mă va privi ciudat
Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere.
Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu.
Voi îndura, gândind ce-o să urmeze.
Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi
Visând la piscuri, nalte metereze.

3. Geografia timpului (1)

Schimb curgerea acum în plan intens:
Geografia timpului e-n faţă.
Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi,
Diversitate vastă şi măreaţă.
Sunt mii de râuri, unele curg drept,
Iar altele pe căi ocolitoare,
Şi totuşi toate se îndreaptă-acum
Spre marea mare, purificatoare.

Totu-mi părea întâi învălmăşit.
Mergeam - dar unde, nu-mi păsase mie.
Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc
Tovarăşii de muncă şi mândrie,
Nu cunoşteam primejdiile mari
Şi poate de aceea n-aveam teamă...
Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos
E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!

4. Geografia timpului (2)

Trecând prin timp, îl însemnăm sub pas -
Aşa îl reprimeşte universul.
Dar însuşi timpul, când prin el păşim,
Ne schimbă tainic inima şi mersul.
Nu bătrâneţea,-n urmă alergând,
Spre moarte pasul cearcă să ni-l poarte,
Ci doar maturitatea creşte-n noi
Şi ne maturizăm până la moarte.

Din epocă, din zborul ei şi-al meu,
Uzina e o parte, o arteră.
Nu fierbe-n doar fier şi minereu,
Ci seve ce hrănesc această eră.
Pulsaţiile ei se pot simţi
Până şi-n iarba fâşâind sub coaste -
Cu ele-amestecate se aud

Pulsaţiile noastre furtunoase.

Noapte - Octavian Goga












                                                                                                                                                                       

Nemărginită bolt-a nopţii,
Deschide tainica ta carte
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării
Neputincioase şi deşarte.
Doar mila ta n-o să se stingă
Când două mâini tremurătoare
Îşi împreun' nevolnicia
În chip de rugă şi iertare.

Azi ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plânsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.

Le văd şireag... şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-şi morţii,
Căzând la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.

Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovadă,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osândiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odată...

O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântată.
O patimă-mi robise ochii
Cu strălucirea ei păgână
Şi mă smulgea cu braţ de vifor
Din valul lumii de ţărână.

Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişare mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă,
Ce strălucea pe câmp, măruntă
Părea că firea-i hărăzeşte
Nădejdii mele dar de nuntă.

Eu mi-am zidit în nori altarul,
Şi inima, smerita roabă,
Îngenuncheată-n umilire,
Jertfea curata ei podoabă...
Azi nu mai este... Şi mă doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candelă de veghe
Într-o biserică-n ruine...

Azi fulgerele mele-s stinse
Şi moarte-s zâmbetele toate
Şi nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lanţ de neguri şi uitare
Aş vrea amarul meu să-l ferec...
Nemărginită bolt-a nopţii,
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!

Aruncă vălul tău de umbră
Pe toate farmecele firii
Şi-ngroapă-n adâncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scânteierile de rouă
Şi peste câmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.

Când glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă.

Acvarium - Ștefan Augustin Doinaș


















fragment

Gong flasc.
Dar eu nu "meditând la secoli
ca scoicile" ascult cum clipoceşte
Istoria: - ci ulcerat, cu ochii
măriţi de sare, şi ţinând în mână
o trestie cu floare de cerneală.

Superbe astre, dincolo de pragul
şederii mele, se arată celor
cu văzul dublu.
Da. Când visătorii
se uită-n jur, tot spaţiul dintr-odată
se face pâlnie, şi viitorul
- ca o cişmea - se varsă brusc în lucruri.
Ferice-atunci de cei ce ştiu să stea
de vorbă cu arătările! Profeţii,
cei care văd prin timpuri ca prin lupă,
întotdeauna au la îndemână
un parc, şi nebunia lor - spre seară -
e născătoare de statui, vorbeşte
cu ele sfătuindu-se-n elină.

Când unei Abstracţiuni i se dau braţe,
şi cap, şi orizont, - care icoane
nu se cojesc? Şi cine nu se simte
în stare să răstoarne zodii?
Iată:
răspunsu-i gata, şi servit nainte
de-a apuca să întrebăm - pe tavă:
un mic dejun compus din raci şi miere

Totul e transparent. Cel ce se uită
prin noi ne vede mâine. El dezgroapă
din noi, ca dintr-o mistică livadă,
cireşu-abia plantat - ca să-i măsoare
cu grijă rădăcinile, şi strigă:
"S-a prins! S-a prins!"
Şi pruncii suie sprinteni
în crengi, şi muşcă fructele abstracte.

De ce-ai fi tristă? - Grigore Vieru



















Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni și nicicând umbrită.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu ești tu, iubito.
Te știu de când ca o zambilă
Creșteai sub cer de primăvară.
Erai frumoasă și copilă
Frumoasa-ai fost și domnișoară.
De ce-aș fi trist,
De ce-ai fi tristă?!
Eu drag îți sunt, tu dragă mie.
Dea Domnul și copiii noștri
Așa de fericiți să fie!
Eu văd tristețea cum colindă
Prin dureroasa ta privire
Și văd, iubito, în oglindă
Cum smulgi din păr albite fire.

Iubita mea și-a mea comoară,
Nu mai fi tristă chiar de-i toamnă.
Frumoasă-ai fost și domnișoara,
Frumoasă ai rămas și doamnă.
Te-albește prima nea ușoară,
N-o tăinui pe sub năframă.
Frumoasa-ai fost și domnișoară
Și mai frumoasă ești ca mamă.
Te bucură și nu fi tristă,
Așa sunt toate rânduite.
Frumoasă este orice vârstă,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.

30 ian. 2019

Sonet de An Nou - Leonida Lari



















Fulguie-ncet ca într-un somn tihnit
 Cu visuri într-o singură culoare,
 Deși nu ești, orașul s-a-nvelit
 Cu o zăpadă atotiertătoare.

 Pășesc prin ea la fel ca într-un somn
 Spre-o albă constelație - Ascetul -
 Pe solul nins cărarea ta de Domn
 Se troienește-ncetul cu încetul.

 Învinșii nu pot fi iubiți - îmi zic -
 Și râd în sinea-mi ca de-o rătăcire
 De-a fi iubit învinsul de-un nimic.

 E Anul Nou, toți strigă fericire,
 Iar eu m-adun tăcută într-un plic
 Cu destinarea în nemărginire...

Te-am părăsit, m-ai părăsit, neclar mi-e - Lucian Avramescu


















Te-am părăsit, m-ai părăsit, neclar mi-e
Aproape că nu știu de te-am iubit
Țin minte doar genunchiul tău și-o carte
Și cartea nu era pentru citit

A fost un fel de viață conjugală
Ieșeam pe stradă și zâmbeam anost
Eu fetelor la fel de-ntâmplătoare
Tu unuia care cândva ți-a fost

Am obosit iubindu-ne de formă
Îmi scrii scrisori spunând că nu-i așa
Dar cum te cheamă, nu te-ai iscălit,
Iar eu nu vreau să-mi chem memoria

Trăiești altunde, eu trăiesc altunde
Fac azi o socoteală de păcate
Și nu știu de mai multe-s ale mele
Și dacă ele sunt adevărate

Privesc în urmă printr-un geam cu fum
De parcă m-aș uita la o eclipsă
Și amintirile-au murit, precum,
Ceva ce nefiind, nu-i ducem  lipsă.

Cântec de sfârșit - Gheorghe Tomozei



















Cenușa ești, a sângelui meu, tu,
sângele ars în ore de veghere,
sângele singur care străbătu
ca pântecul unei străvechi galere
alcătuirea pură care-am fost.
Din mine crești, din mine te adapi,
îți cauți între coaste adăpost,
în mine calci, adânc, dar nu mă-ncapi.

Tot mai e loc pentru un trup la fel,
poate acela chiar, pe care-l jindui,
un trup pereche-nchis într-un inel
de nervi și oase. Lunecă argintu-i
în țărmul spart de amintiri amare .
piele pe dinlăuntru tatuată
cu ierbi de zahăr și cu flori de sare,
în mine crești, făptură nechemată.

Din sângele pe jumătate scrum
te-nalți ca din cenuși de amintire,
femeia mea de frunză și de fum,
de alcool, tutun și amăgire...
Ești și nu ești, eu sunt și nu mai sunt,
rămân când mă alungi, mă-ntorc când pleci,
ești poate eu și te-ndrăgesc, pământ
pe care îl străbat, pe care treci...

Decor - George Bacovia


















Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar...
Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular...
Cu pene albe, pene negre...

În parc fantomele apar...
Şi frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar...
În parc ninsoarea cade rar...

Inima - Nichita Stănescu












Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
Ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
Un singur bloc de piatră nedespicată.

Strigătul - Nina Cassian

















Cu o mână de apă
te-am atins.
Cu o gură de apă
te-am strigat.
Înecată eram în iubire
ca într-un înec adevărat.

Tu mergeai pe mal,
drept și viu și surd,
asurzit de vântul de sud
și de strigătul meu inegal.

Cu-o ușoară neliniște,
cu neliniște doar,
te-ntorceai mai departe,
ciudat surâzînd.

Silabele mele erau
molecule de apă
care stânca s-o năruie, știu…
tu mergeai pe mal,
drept și surd și viu.

Telefon întâmplător - Adrian Păunescu


















Alo, iubita mea, te deranjez,
Aş vrea să-ţi spun ceva, dar nu se poate,
Decât dacă e vreme să te văd.
Te-aştept la ceas la Universitate.
Doresc să-ţi spun ceva neapărat.
Alo, m-auzi? Te-aştept la ora 6,
Acolo unde toţi suntem frumoşi,
Iar voi cu toatele sunteţi frumoase.
Eu am să port o floare la rever,
Te rog să porţi şi tu o floare-n mână,
Te-aştept la 6, nu cumva să uiţi,
În niciun caz, nimic nu se amână.
Alo, iubirea mea, iubirea mea,
Te-aştept în gară şi te-aştept acasă,
Te-aştept în Univers, pe-o canapea,
Te-aştept la Marea Neagră, pe-o terasă.
Alo, m-auzi? Nu-nchide, dă-mi răspuns,
Nu mă cunoşti, precum nici eu pe tine,
Dar eu te-aştept la 6 şi la 8,
La 5, la 1, când îţi va fi bine.
Voiam să-ţi spun că nu te mai aştept
Şi telefonul zace-n furca-nchisă.
Am fost sinucigaşul ce-a-ncercat
Norocul lui cu cea din urmă fisă.

Elegie - Marin Sorescu


















Mamă, întâia zăpadă
Începe deasupra-ţi să cadă,
Asculţi înspicarea de vânt,
Ascunsă-ntr-un singur cuvânt.

Pământul întreg se destramă
El trece şi dincolo, mamă?
Materia unde se duce
Din locul c-o floare de cruce?

Urmează mai greu, după greu?
Se moare şi-acolo mereu?
Şi cine mai plânge aceste
Noi morţi fără boli, fără veste?

Tu toate voiai să le ştii,
Izvor pentru verbul a fi
- Tu care născut-ai în chin,
Această ninsoare ţi-o-nchin,

Sfinţind cu prohod de nămeţi
Prea multele tale peceţi.

Zic și eu... - Radu Stanca



















Ce multe versuri, ah! Ce multe versuri
Şi totuşi ce puţină poezie!
Unde te uiţi podoabe, panglici, dresuri,
Nicio revoltă, nicio bucurie.
O secetă imensă peste toate.
Emoţii false, măşti şi platitudini.
Poetu-şi face locul dând din coate
Şi-n templu poze ia, nu atitudini.

Unde sunt timpii când feream urechea
De ritmuri încâlcite şi vulgare,
Când şlefuiam imaginea, străvechea,
Cu noi oglinzi albastre, sublunare?
Pe-atuncea poezia, în fiinţă
Şoptită tainic, ca o rugăciune,
Era o profesiune de credinţă.
Astăzi credinţa e o profesiune.

Creșterea neființei - Valeriu Butulescu





















                                                                                                                                                     

Prin răni 
ne vedem 
sinele 

O durere 
mai poate dovedi 
că exişti

În tandreţea şarpelui 
nimeni nu vrea să creadă 

Pe nimeni nu tulbură 
sângele incolor al florilor.

Călătorire - Ion Pillat
















                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  

Un călător grăbit cum se deşteaptă
nedumerit, pe-a visurilor treaptă,
de care ţara astăzi are parte;
și stă buimac, şi nu mai ştie unde
a mai zărit odaie, jâlţ şi masă;
și, dureros, chiniutor l-apasă
străinul ce-n oglinda lui pătrunde.
Aude-n gară trenurile grele,
și tot se-ntreabă cine o să plece.
Se pipăie, şi mâna lui e rece,
și calendaru-n zid îşi uită anul...
și tot mai dorm în miezul vieţii mele.

Toată liniștea din univers - Ana Blandiana


Ce este asemenea vidului 
Dintre părinţi şi copii,
Golului care se cască pe locul
Unde a înmugurit carne din carne,
Prăpastiei deschise pe latul de palmă
Al ombilicului smuls din rădăcini
De vântul
Bătând mereu în acelaşi sens
Al vârstelor?
Ce este asemenea tăcerii
Dintre un părinte şi un fiu
Aşezaţi faţă în faţă
Privindu-se
Şi negăsind nici un cuvânt între ei?
Oh, toată liniştea din univers
Izvorăşte din adânca tăcere
Înspumată între tine şi fiul tău
Întors de pe pământ.

(Pictura „Amaryllis” - Piet Mondrian)

Rondelul meu - Alexandru Macedonski















Când am fost ură am fost mare,
Dar astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Eşti mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.

Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriştea cât de mare,
Şi înălţarea e-n iertare.