M-aplec pe tine ca pe arătură
plugarul însetat de verde grâu -
va creşte spicul galben pân-la brâu,
când totul m-amăgeşte şi mă fură?
Ce n-am putut eu spune, prins în frâu
de zile grele, oare altă gură,
destăinuind un suflet de răsură,
va limpezi-o-n glas curat de râu?
Mi-eşti, fiule, un clopot sfânt în care
aștept să sune ceasul meu deplin
când voi porni spre umbră şi uitare -
Cum stă legat de cer un peregrin.
M-aşez şi eu cu sufletul în zare,
chemându-ţi limba grea ca un destin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează