Pe vârfuri cu liniștea pururei azi
vin noapte de noapte convoaie de brazi.
Ce spune această mișcare de timp?
De ce cu nimic nu se poate s-o schimb?
Mă-ncumet să stărui cu vocea mea stearpă,
mă-ncumet, vegheată de mâna cu harpă,
mă-ncumet zbătându-mi eternele plete
sub steaua la care suiră ca pete.
Nori-demoni, nori-îngeri, cu alți nori în mână,
sfidând infintul din care se-amână.
Mai vine și palidă, agonizând
durerea că lebăda n-are cuvânt,
Otravă mai vine, în zări contemplate
de ochii închiși peste singurătate.
Oh, Doamne, ce blândă e clipa în care
mă vindeci de rana-mi cu-o rană mai mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează