Nu ne putem dărui înainte de a ne aparţine
(Ignazio Silone)
Te iubesc şi astăzi cu siguranţă şi nostalgie
te iubesc ca un pădurar,
în mâinile tale stau de mai multe veacuri sensurile planetei
şi inima mea greoaie de stejar.
Trec însă de multe ori, surd şi orb, pe lângă mine, dus şi întors,
mă simt şi acum aşteptând vacuumatic şi fără scop,
visez pesimist în fiecare zi şapte vaci slabe,
stângaci şi bizar ca Jumătate-om-călare-pe-jumătate-iepure-şchiop.
Văd câteodată mari zăpezi, mari hemoragii de maci
– totul mi se pare greu, putred şi frumos –
în astfel de clipe îmi pierd timpul
gândind că trebuie să fiu tuberculos.
Şi totuşi, inima mea din lemn tare, sculptată grosolan şi util,
lacrimile mele de cauciuc, versul final şi obosit,
cele patru picioare febrile ale patului meu
totul pare să anunţe un sfârşit.
Trebuie lăsată să cadă întrebarea: „Ce ne facem?”,
totul pare să anunţe că marea revoluţie a început-
certitudini, Doamne, ce bine e să ai certitudini
în stomac, în cerul gurii, în vârful unghiilor, în aşternut!
Trebuie lăsată să cadă urarea: „Noroc să dea Dumnezeu!”
– pâinea mi s-a părut întotdeauna o nobilă certitudine mare-
ei bine, uite, iubesc mai mult acest om puturos şi murdar,
acest pământ stupid, aceste vagoane cu grâu,
decât pe scumpul meu pat cu patru picioare.
O, astăzi sînt sigur şi ţanţoş ca un ţăran pe bicicletă-
e pueril să râzi de o cracă răsucită comic şi bizar;
tot aşa sînt sigur că mă iubesc milioane de oameni
ai planetei – împreună cu tine, draga mea –
şi că-mi păstrează inima de lemn certă şi utilă în buzunar.
Trebuie lăsată să cadă exclamaţia: „Ura!” –
totul pare să anunţe că marea revoluţie a început.
Certitudini, Doamne, ce bine e să ai certitudini!-
în stomac, în cerul gurii, în vârful unghiilor, în aşternut!…
