Din strașina curat-a veșniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult și sufletul își zice:
Eu am crescut hrănit de taina lumii
și drumul meu îl ține soarta-n palme,
nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte
și-n pieptu-mi larg
credința mea o sorb puternică din soare.
Din stașina curat-a veșniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult și sufletul se-ntreabă:
Dar munții - unde-s? Munții,
pe care să-i mut din cale cu credința mea?
Nu-i văd,
îi vreau, îi strig și - nu-s!
Pe-un țărm de mare unde bat
talazurile verzi în spume
un tânăr prinț nesărutat
căzu ca din senin la pat
de-o boală fără nume.
La mohorâtul căpătâi
curtenii întrebară:
-Maria-ta, dorești tămâi?
Vrei vinul viilor dintâi?
Ori sabie de para?
Dar el tăcea. Din cînd in cînd
ca-n somn părea că geme.
Parada orelor trecând
cu fum și raze, rând pe rând,
călca faimoase steme.
Și dupa ani, un mag viclean,
cu barba lungă tare,
vesti întâiului curtean
ca prințul e bolnav de-alean,
iar leacul- sărutare.
Atunci, pe chipul ars de dor,
pe gura lui ca lutul,
femeile cu pas ușor,
ca lebedele care mor
cintind i-au dat sărutul.
Dar el cu zâmbetul virgin,
făra-a privi la ele,
zicea:-Paharnice străin,
de ce stârnești mereu cu vin
cenușa gurii mele?...
Apoi, cu ochii somnoroși,
flăcăi cu frunți ursuze,
războinici mari și credincioși
ca niște mândri chiparoși
l-au sărutat pe buze.
Dar el țintind mai sus de cer
o stemă suverană,
zicea: Străine cavaler,
de ce împlânți acest hanger
în frageda mea rană?...
Tîrziu pe tâmplele fierbinți,
pe fruntea de zăpadă,
călugării cu ochi de sfinți
lăsară negri și cuminți,
sărutul lor să cadă.
Dar el cu ochii mustrători
privind în zare munții,
zicea:-Străini rătăcitori,
de ce-mi sădiți aceste flori
în straturile frunții?
Femei, călugări și flăcăi
umpleau de lacrimi zarea.
Dar prințul, cedru în văpăi,
nu cunoștea prin servii săi
ce-nseamnă sărutarea.
Ci într-o zi un trandafir
veghind ciudata-i boală
se scutură și din potir
căzu pe gura lui, ca mir,
o veștedă petală.
Atunci, înviorat la grai,
el zise cu uimire:
-Iubita mea, unde erai?
Primește acum, aici în rai,
inelul meu de mire....
Și ca un foc, pe gura lui
sfințita de plăcere
plutea sărutul nimănui
-acela care dă oricui
odihnă și tăcere.
Trec vagabonzii,
Trec stăpânii grădinilor fără stăpâni,
Trec antipozii fericirii patriarhalilor bătrâni,
Trec anonimii omenirii,
Trec corifeii poeziei şi preistoriciii gândirii,
Trec regii primului dezastru şi-nvinşii primului regret,
Trec vagabonzii-
Parodia nedumeririi lui Hamlet.
Voi nu i-aţi cunoscut nici unul
Dar ei pe voi v-au cunoscut,
Ei - cei goniţi de câinii voştri-
V-au cunoscut
Când v-au cerut
Ce nu le-aţi dat,
Voi sclavii primei ruşini şi-ai primului păcat...
Trec vagabonzii - însetaţi de cer,
De mări
Şi de păduri...
Voi ce-i priviţi cum trec pe-alături de voi,
Nepăsători
Şi orbi,
Ca nişte regi Oedipi,
Fiţi mândri
Că-n negrul vostru stol de corbi
S-au coborît de unde nu ştiţi
Şi-aceşti câţiva răzleţi vulturi...
Fiţi mândri şi le-ntindeţi mâna,
Şi dacă v-o resping scârbiţi,
Voi - umiliţi-
Îngenunchiaţi ca-n faţa unor atotputernici iertători,
Căci vagabonzii sunt enigma eternului "de-atâtea ori",
Şi ei de-atâtea ori vă iartă,
De câte ori îi necinstiţi!...
Autor n. 16 octombrie 1927, Danzig-Langfuhr, Orașul Liber Danzig – d. 13 aprilie 2015, Lubecca, Germania. A fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură in 1999
Când am vrut să mergem acasă
peste curcubeul cel mare,
eram foarte obosiţi.
Ne ţineam de balustrada lui
şi ne temeam
că va păli.
Când am vrut să merg acasă
peste curcubeul cel mare,
eram foarte obosit.
Mă ţineam de tine şi de balustrada lui
şi mă temeam
că amândoi, tu şi curcubeul,
veţi păli.
Cu licarirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seama.
Drumul cotea spre muntele Maslin.
Iar jos-un râu care Kedron se cheama.
Si dintr-o data drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar si-a tras.
Maslinii-ncaruntiti si argintii
În aer dau sa faca primul pas.
Era gradina nu stiu cui aici.
Le spuse El deodata: Nu plecati.
Sunt trist de moarte astazi, ucenici,
Ramâneti pe aproape, ma vegheati.
El renuntase fara-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slava, la minuni, dumnezeire,
Si-acum era ca noi, un om, si-atât.
Pareau îndepartarile, în noapte,
Tinutul nefiintei, pustiit,
De parca toata lumea era goala,
Gradina doar fiind de locuit.
Si tot privind în haurile negre
Ce nu încep si nu sfârsesc defel,
Sa-l ocoleasca implora pe Domnul
Acest pahar ce-l banuia spre El.
Abia sfârsi, asa, de nu stiu unde,
O sleahta de golani-osteni, popor,
Faclii si sabii-iar în fata Iuda,
Pe buze cu sarutul tradator!
Dar Petru-atunci sari la cutitari,
Zbura chiar o ureche, ce sa faca?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ti-o baga-n teaca!
Si El le zice: V-a fost dat anume
Pe vremea mea sa fiti, si voi dormiti!
Batu si ceasul fiului de lume.
El se preda celor nepocaiti.
Si-n rugaciuni a prins sa nu-l mai doara.
Se-ndeparta oleaca de ceilalti.
Discipolii, cuprinsi de toropeala,
Tot motaiau pe margine de sant.
Socoti ca legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete?
Si nu-mi clinteau un fir de par hainii
Si toti ar fi în praful Palestinii.
Ci cartea vietii tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Si trebuie acum sa se întâmple
Asa cum este scris în ea. Amin.
Vezi, secolele merg si merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele sa se-aprinda, jar.
Spre slava ei cea prea înfricosata
Pogor în chinul groapei voluntar.
Si ma înalt apoi dupa trei zile,
Si, tot asa, ca plutele pe apa,
Convoi prelung, iesind din întuneric,
Vin veacurile-n sir la judecata.
Traducerea Marin Sorescu
Inima privighetorii
nu e toarsă cu fusul
de mână omenească,
precum nici cerul
nu cunoaște
degetelor spusul.
Ca flacăra,
înalta,
este inima privighetorii,
fără cusut al bucăților
una cu alta,
ci numai ardere.
Ca mistuitoarea flacără,
înalta,
inima privighetorii
adâncă-i
precum ochiul de copil
înveșnicind tăriilor
inul.
Din vârful ei
se vede până-n cealaltă,
a Maicii Fecioare.
Inima de privighetoare
îi tălmăcește suspinul,
înaltul
amarurilor,
apoi tace. La picioarele Lui -
ochii holbați
ai zarurilor...
Două inimi și-o singură
Vinere Mare
de la un capăt la altul.
Kitchener, Ontario
Când praful meu va îngroșa cimentul
urcându-se blochausuri către stele
sau, mlaștină, va clipoci sub regimentul
ce lipăie, spre alt măcel, cu cizme grele,
palid efeb, cu fruntea ca hârtia,
ori domnișoară-n internat visând aezi
vor iscodi, mirați, biografia
acelui prinț de aguridă și zăpezi:
Gyr? Un poet ciudat ca toți poeții,
făcut din vise, mingi și mandarine.
În piept avea fazani și tamburine,
sub tălpi albastrul ski al tinereții.
Legat de lună cu viori și funii,
de cozile cometelor cu visul,
i-a dat bilet de voie paradisul
ca să petreacă, scurt concediu, cu nebunii.
Fumându-și cântecul, domol, ca pe-o țigară,
pelinul vieții l-a băut din damigene.
Vagabondajuri prin nadir, cotidiene,
haimanalâc într-o cafea amară.
Schimba tramvaiul pe-un landou de gală,
inelului din deget dând ocol.
Dansa tango cu viața, pe-o petală,
cu însăși moartea a jucat football.
De-i fuse dragostea o libelulă castă,
idealul l-a târât în temniți mute,
să-i vadă ploșnițele stelele din coastă
și chițoranii mâna să-i sărute.
Geambaș de gânduri și tâlhar, îmi pare,
în țeavă de pistol a pus o stea
și a trăsnit în fruntea cerului cu ea,
ca să deschidă-n infinit o rană mare: inima.
Pe urmă, raiul i-a retras permisul.
Dar înainte de-a pleca-n cuarțuri clare,
încălecat pe o ghitară zburătoare,
a mai visat o țară verde, cât un soare...
Și a intrat în paradis, cu manuscrisul
pe care moartea i l-a pus în buzunare.
Cu chipul palid sfant la suflet
Cu chipul palid, sfant la suflet,
Peste pamantul, dragul,
Te-aud, poete, dupa umblet
Pe cand rasare fagul.
Masor cu tine sarea, painea,
Si-ntrec in vreme moartea,
Eu stiu ca astfel va ramane
Mereu deschisa cartea.
Ca mama tremura-n lumina
Car untul dor al ei,
Adanc in mersul pe tarana,
Pe langa-un pom de tei.
Cantand, poete, azi in grai,
Cuvantul te-nviaza,
La tine vin, bade Mihai,
Ca din lumini o raza.
Pe vremuri cînd mi-era urît
dormeam cu îngerul de gît
la masa lui, la masa mea,
eu mă treceam iar el trecea...
Îngerul meu unde te duci?
Anii se scutură de nuci
și lacrimile-s pînă-n plopi,
eu semăn cer, tu semeni gropi.
Hai bea un vin de mai gălbui
la crîșma necuratului
unde se rup din mucegai
femei cu capete de cai
unde-ți torni zilele-n pahar
și te privesc triști ochi de zar
unde frîngi pîinea-n geam și vezi
cum frații tăi tocmesc cirezi
cum cad părinții pe ogor
sub coasa întîmplării lor
cum vine, vai să nu mă lași,
ignatul anilor mei grași
amurg înfipt pînă-n prăsea
în pieptul meu... dar el trecea.
Din volumul "Proprietarul de poduri"
(Contrafacere după „Peneș Curcanul“)
Când am plecat de la Bârlad
Puteam p-ori cine-ntrece
Să înmulțesc, s-adun, să scad,
Din una până-n zece,
Și nu eram tocmai ușor,
Ci gros ca și un munte,
Cu bătături la un picior,
Cu cârlionț pe frunte.
Eram un Dealuspirian
De vița cea mai veche,
Purtând în mân-un geamantan
Și vată în ureche.
Poreclă de finanț mi-au dat,
Vrând să mă ia afer,
Iar eu porecla mi-am păstrat
Cu fală-n minister.
Cu un tramcal eu am pornit,
Să nu scap trenu-n gară,
Ca să salvez de deficit
Sărmana scumpă țară.
Simțeam că doxa-n capu meu
Străluce ca scânteia;
Ș-așa m-am dus cu Dumnezeu,–
M-am dus cu clasa treia.
Ori-cine mă-ntâlnea-n vagon,
Unde-mi scosesem gheata,
Credea că sunt,–după fason,–
Fecior d-ăi de bani gata,
Apoi în treacăt mă-ntreba
De merg la vre-un danț,
Eu răspundeam cu ifos: „Ba;
„Zbor să mă fac finanț!”.
”Airosu!” zicea mereu
Bărbați, copii și dame,
„Să-ți dăruiască Dumnezeu
O sută kilograme!”
Iar eu zâmbind pe sub mustăți,
Răcneam: Să n-aveți frică,
„De nu i-oi face marț pe toți
Primesc cuțu să-mi zică!”
În București peste un ceas
Intram cu bucurie,
La 'otel Grivița am tras,
Să fac economie,
Am dejunat alafurșet
Mi-aduc și-acum aminte,
Opt mititei, vin de mischet,
O fleică, trei plăcinte.
Crud e când intră-ntr-un popor
Chesatul cel năpraznic
Când la Berlin te vezi dator
La vrun banchet obraznic!
Și vai d-a țării neagră stea
Când vine prin supriză
Și schimbă totu-n tinichea
Afurisita criză!
Băieți! Aduceți un clondir
Din beci de la Nea Niță
Spre-a stinge – bând pe tibișir–
A setei mele-arșiță.
Ah; curg pe frunte-mi reci sudori
Și-mi vine chiar damblaua,
Gândind l-atâția negustori
Ce-au feștelit lacaua.
Dom Sache lipiscan angro
Din centru Capitalii
Făcea comerț foarte mișto
Dă-l pizmuiau rivalii.
D-odată însă un protest
Bătu-mi-l-ar pustia –
Sosi, și comersantu-onest
Închise prăvălia.
Rasol & Comp. din Tirchilești
Era birtaș subțire;
Mânca bucate clocoești,
Curate chilipire.
Dar într-o zi Costel, student
Ce-n veci nu e sătul,
Îi dete-un brânci spre faliment
Și-i trase-un strașnic chiul.
Iar cârciumarii Vlad și Bran
Făceau vin din surcele
Și-n colț pe stânga-n Popa Nan
Vindeau chiar și mezele.
Și 'eri, îi văd pe amândoi
Cu mutre disperate
Alăturea c-un moviloi
De poliți protestate.
...Veni momentul important
Ca să dau piept cu criza,
Să fac bugetu, să-i prezant,
Să-mi pui pe dânsu viza.
Dar Sturdza-mi zise atunci răstit
Și fioros ca pașa:
„Te-ntreb finanțe iscusit
Pe unde scoți cămașa?”
Iar eu, la datorie fix,
M-apuc să fac bugetu,
Și-un-d-artmetica-mi dă chix
Mai mă-nvăța Haretu.
Alelei, Doamne, cum munceam,
Ca un țăran la sapă,
Și cum picioarele-mi țineam
Într-un lighean cu apă!
Iată-l sfârșit! Încă un pas!
Ura! ‘nainte, ura!...
Dar stau d-odată, fără glas:
Mă doare bătătura!
Gazetele-mi trag un zavrac
Și Tarascon mi-a oful...
Vai, cu bugetu ce-o să fac?
Mă strânge rău pantoful...
Dom Sturdza vede ce-am pățit,
Și-mi ia din mâini bugetul;
Cu foarfecele-i ascuțit
Începe meremetul.
Pe lefuri, pe material,
S-azvârle cu urgie;
Și taie, taie, momental,
Mai rău ca-n căsăpie.
„Valeu! valeu! micii slujbași
Răcnesc, împușcând francu,
Noi le răspundem dârji: „Ei ași!”
Și-i retezăm cu teancu,
Ura! Bugetu-i terminat
Trăiască menesteru!
În clubu-a — giorno luminat
Ne cântă Pompieru.
Dar din banchet când m-am trezit,
Umflat grozav la rânză
Văd că bugetul cel vestit
Nu face nici o brânză.
Ah, dar-ar Domnul ca să-mi tai
Cumplita-mi bătătură,
Să fac buget și mai dihai,
Că nu-s cu deștu-n gură!
