Pe-un țărm de mare unde bat
talazurile verzi în spume
un tânăr prinț nesărutat
căzu ca din senin la pat
de-o boală fără nume.
La mohorâtul căpătâi
curtenii întrebară:
-Maria-ta, dorești tămâi?
Vrei vinul viilor dintâi?
Ori sabie de para?
Dar el tăcea. Din cînd in cînd
ca-n somn părea că geme.
Parada orelor trecând
cu fum și raze, rând pe rând,
călca faimoase steme.
Și dupa ani, un mag viclean,
cu barba lungă tare,
vesti întâiului curtean
ca prințul e bolnav de-alean,
iar leacul- sărutare.
Atunci, pe chipul ars de dor,
pe gura lui ca lutul,
femeile cu pas ușor,
ca lebedele care mor
cintind i-au dat sărutul.
Dar el cu zâmbetul virgin,
făra-a privi la ele,
zicea:-Paharnice străin,
de ce stârnești mereu cu vin
cenușa gurii mele?...
Apoi, cu ochii somnoroși,
flăcăi cu frunți ursuze,
războinici mari și credincioși
ca niște mândri chiparoși
l-au sărutat pe buze.
Dar el țintind mai sus de cer
o stemă suverană,
zicea: Străine cavaler,
de ce împlânți acest hanger
în frageda mea rană?...
Tîrziu pe tâmplele fierbinți,
pe fruntea de zăpadă,
călugării cu ochi de sfinți
lăsară negri și cuminți,
sărutul lor să cadă.
Dar el cu ochii mustrători
privind în zare munții,
zicea:-Străini rătăcitori,
de ce-mi sădiți aceste flori
în straturile frunții?
Femei, călugări și flăcăi
umpleau de lacrimi zarea.
Dar prințul, cedru în văpăi,
nu cunoștea prin servii săi
ce-nseamnă sărutarea.
Ci într-o zi un trandafir
veghind ciudata-i boală
se scutură și din potir
căzu pe gura lui, ca mir,
o veștedă petală.
Atunci, înviorat la grai,
el zise cu uimire:
-Iubita mea, unde erai?
Primește acum, aici în rai,
inelul meu de mire....
Și ca un foc, pe gura lui
sfințita de plăcere
plutea sărutul nimănui
-acela care dă oricui
odihnă și tăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează