Turism - Perpesicius

Îmi place mult voiajul de felul meu, dar vai!

Mă resemnez adesea la cursa de tramway. 

Atunci îl iau d'aeauo din Gară sau Obor 

Şi-abia ajuns la capăt mă 'ndur de mă scobor. 

Da's mulţumit, încalte, chiar de-am plătit trei lei, 

Că am avut oraşul întreg sub paşii mei. 

Că am văzut palate cu parcuri împrejur 

Păzite de grilaje sau de-un gigantic mur. 

Şi-alăturea de ele bordeie stând pe brânci,

În cari de bună seamă n-ai loc nici să mănânci.

Vitrine somptuoase de bunătăţi gemând 

Prin fața căror' face să treci cât de flămând 

Şi cinematografe cu filme-n mii de coți 

Ce inima-ţi frământă că să nu plângi nu poți.

Iar între cele două platforme trec încet, 

Fecioare visătoare într-un discret balet. 

Şi-atuncea mă încearcă regretul obsedant 

Că nu-i un prinţ să aibă nevoie de-adjutant. 

Să-l însoţesc în lume, în aer, peste tot, 

Pe ape şi în lipsă de yacht şi'n cargobot, 

Că-mi place mult voiajul, de felul meu, dar vai! 

Mă resemnez adesea la cursa de tramway. 

Din Contimporanul, 1923

Poet preferat - Carl Sandburg

Nu mai există bizoni.

Și nu mai există nici cei ce văzură bizonii,

cei ce văzură turmele lor fără număr

cum treceau pustiind în pulbere

iarba preeriei , și-apoi aplecând

capete negre, băteau din copite

învăluiți de somptuoasa

vâlvătaie-a amurgului.

Nu mai există cei  ce văzură bizonii.

Și nu mai există bizoni.

(Din volumul Amurgul bizonilor, traducere de A.E. Baconsky)

Iarba - Carl Sandburg

Faceţi grămezi înalte de trupuri la Austerlitz şi la Waterloo,

Îngropaţi-le cu lopata şi-apoi lăsaţi-mă să lucrez – 

Eu sînt iarba; acopăr totul.

Şi faceţi grămezi înalte la Gettysburg

Şi faceţi grămezi înalte la Ypres şi la Verdun.

Îngropaţi-le şi lăsaţi-mă să lucrez.

Doi ani, zece ani, şi pasagerii vor întreba conducătorul:

Ce loc e acesta?

Unde sîntem?

Sînt iarba

Lăsaţi-mă să lucrez.

(Din „Panorama poeziei universale contemporane”, 

Traducere de A.E. Baconsky)

Gata de a ucide - Carl Sadburg

Sânt zece minute de când o contemplu.

Am trecut şi-nainte pe-aici reflectând

şi-ntrebându-mă.

E statuia de bronz a unui vestit general, 

Călare, purtând un drapel, un revolver şi o spadă.

Îmi vine s-o sfarm prefăcând-o într-un morman

de fier vechi

pe care să-l ducă apoi la gunoaie,

Vă spun deschis,

După ce fermierul, minerul, vânzătorul de prăvălie,

muncitorul uzinei, căruţaşul, şoferul

Vor avea fiecare-o statuie de bronz

Ce să-i surprindă în timp ce ne dau

Ceva de mâncare şi ceva de-mbrăcat,

Când se vor înălţa câteva siluete

În parcul acesta

Proiectate pe cer,

Înfăţişându-i pe-adevăraţii voinici care sânt

greul pământului şi care hrănesc lumea în loc

s-o ucidă.

Poate că-atunci mă voi opri aici

Să-l privesc liniştit pe acest general de armată

Ce-nalţă un drapel în vânt,

Şi călăreşte al naibii de bine,

gata de-a-l ucide pe cel ce-i stă în cale,

gata să verse sânge şi să golească măruntaiele

oamenilor

pe tânăra, gingaşa iarbă-a preeriei.

Din Cele mai frumoase poezii; Editura Tineretului; Bucureşti; 1966.

Traducere şi prefaţă de A.E.Baconsky

Fericirea - Carl Sandburg

Întrebat-am dascăli ce predau despre noima vieții

să-mi spună ce-i fericirea.

Și-am fost la faimoși diriguitori, care ocârmuie munca a mii de oameni

Toți au clătinat din cap și mi-au răspuns c-un fel de zâmbet

de parcă aș fi încercat ai trage pe sfoară.

Iar apoi într-o duminică după amiază ieșii să hoinăresc

de-a lungul râului Des Plaines

Și-am zărit sub copaci un pâlc de unguri cu nevestele

și cu  odraslele lor și alături un butoiaș de bere

și-un acordeon.

A plecat - Carl Sandburg

Toţi o iubeau pe Chick Lorimer la noi în oraş,

Mai demult

Toţi o iubeau.

Deci toţi iubim o fată năstruşnică ce nu renunţă

La visul ei nicicînd.

Nimeni nu ştie unde s-a dus Chick Lorimer.

Nimeni nu ştie de ce a-mpachetat.

Cîteva lucruri vechi... şi a plecat.

     Bărbia ei mică

     Ea o-avînta în faţă

     Şi părul ei moale îi flutura în voie

     De sub o pălărie mare,

Dansatoare, cîntăreaţă, o iubită pasională şi surîzătoare.

Zece bărbaţi sau o sută umblau după Chick?

Cinci bărbaţi sau cinzeci cu inima frîntă?

Toţi o iubeau pe Chick Lorimer.

Nimeni nu ştie unde a plecat.

Traducerea Oana Ludmila Popescu

Amurgul Bizonilor - Carl Sandburg

Bizonii au pierit.

Au pierit și cei ce au văzut bizonii.

S-au dus cei care au privit mii de bizoni cum,

ținându-și plecate imensele capete,

scormoneau cu copitele iarba preriilor,

făcând-o praf; totul

într-un extraordinar spectacol al amurgului.

Cei ce au văzut bizonii au pierit.

Bizonii au pierit și ei.

Sub luna plină - Carl Sandburg

Sub luna plină,

Când pulberi argintii

Se strecoară tandru luminând

Grădinile nopţii,

Moartea,  zeflemist cernit,

Se apropie şi-ţi şopteşte la ureche – 

Ca un vechi prieten îngenuncheat în rememorări. 

Sub trandafirii verii,

Când  rozul pătrunzător

Veghează în aerul amurgului

Răsucit printre frunzele sidefii,

Dragostea, cu mâini mici,

Vine şi te mângâie

Cu o mie de amintiri,

Şi-ţi pune

Întrebări pline de farmec,

la care tu nu ai răspuns.

Brâncuși - Carl Sandburg

Brâncuşi e un năzdrăvan, care-şi ia bilete pentru Nicăieri;

un năzdrăvan  care şi-a făcut bagajele, dar n-are

nici un oraş, da, Brâncuşi e un năzdrăvan: înţelege

perfect păsările şi craniile, cunoaşte bine poziţia

firelor de păr din buclele şi şuviţele unui cap

de femeie; o cunoaşte atâta de bine, încât ştie

de unde vine şi încotro se îndreaptă fiece fir; şi

scormoneşte adânc, în căutarea tainelor celor

dintâi şi celor mai vechi fauri de forme.

Să nu sărim cu gura pe Brâncuşi pentru că abia

s-a urnit şi pentru că nici nu e-n stare-a rosti

numele locului unde-ar dori să se ducă,

atunci când va avea timp şi va fi gata de drum -

o, Brâncuşi, ai pus lângă pragul casei tale

o sumedenie de butuci, să se usuce la soare şi

să se întărească îndeajuns pentru a le putea mânui

lemnul cu mâinile-ţi aspre, cu dălţile şi ciocanele

tale, o, Brâncuşi, faur de păsări transformate

în conuri, de cranii transformate în ouă, inima

ta e mângâiată de speranţa că vei găsi Conul şi

Oul, menite să dăinuie prin tăria lor, chiar după

ce pământul se va preface-ntr-o negură.

Brâncuşi, tu nu vei da la ziar un anunţ spunându-i

lui Dumnezeu că ar fi în folosul lui să vină să te

vadă; nu vei deveni guraliv risipind rugăciuni

cu nemiluita; nu vei deveni familiar şi obraznic

de parcă Dumnezeu ar fi un vecin şi i-ai fi numărat

cămăşile atârnate pe-o frânghie; vei continua

să bolboroseşti,

să bâigui şi să murmuri, sau vei rămâne tăcut ca

un şoarece în podul unei biserici, când orga revarsă

valuri de ocean pe stâncile luminate de soare

ale ţărmurilor;

dacă Dumnezeu a hărăzit cumva un ungher

pentru vreun sac de oase, vei avea şi tu parte

de un asemenea ungher, negreşit vei avea parte

de el, Brâncuşi.

Toți vor să joace Hamlet - Carl Sandburg

Toți vor să joace Hamlet

De fapt,ei nu și-au văzut tații uciși,

Nici mamele amestecate în omor,

Nici o Ofelie murind cu inima zdrobită de durere,

Nici măcar intrigile țesute de cântătorii paianjeni galbeni,

Nici măcar pe acestea nu le-au înțeles și nici

 simbolul florilor-O,florile,florile aruncate de o

fată dansând-din cea mai tristă pisă scrisă 

vreodată de cefalopodul Shakespeare.

Totuși,toți doresc să joace Hamlet pentru că e trist,

așa cum toți actorii sunt triști,să stai lângă un

mormânt deschis ,cu craniul unui bufon în mână

și să spui încet ,să repeți încet,înțelepte,pătrunzătoare cuvinte,ascunzând o inimă care

se frânge,se frânge.

Aceasta este ceva care îi cheamă și le răscolește sângele.

Fac teatru atunci când vorbesc despre toate

acestea,știu că joacă teatru când au asemenea pretenții și

totuși:

Toți vor să joace Hamlet.

Să cunoști liniștea până la capăt - Carl Sandburg

Pentru sufletele singuratice aproape întruna

răsună o muzică,

iar când muzica încetează, se ivește liniștea-ncet.

Liniștea al cărei sunet e asemenea muzicii -

Să cunoști liniștea până la capăt înseamnă să

cunoști muzica.

Traducerea A. E. Baconsky

Celălalt - Eugenio Montale

Nu știu cine își dă seama

dar comerțul nostru cu Celălalt

a fost o lungă înșelătorie. 

A o denunța va fi, mai mult decât un act de respect, 

un fel de a cerși îndurare.

Nu suntem răspunzători că nu suntem el

și nici nu poartă el vina, sau meritul, înfățișării noastre.

Nu e nici măcar teamă. 

Isteț, flamingoul își ascunde

capul sub aripă și crede că vânătorul

nu-l vede.

Cruce de stepă - Radu Gyr

Strâmb croită din şindrile ciunge,

între vânturi aspre şi sirepe,

zarea într-o coastă o împunge,

colbăind-o cu tristeţile din stepe

Din înalturi, păsări cad, năuce,

– zdrenţe negre – pe schiloada şiţă.

Numai casca arde, sus, pe cruce,

ca o frunte jupuită de arşiţă.

Fierul ei julit de vânt, de ploaie

şi de schije şi de moarte, parcă plânge...

Dimineaţa, răbufnind din ududaie,

pune pe metal un cheag de sânge,

şi, pe groapă, soarele aprinde

bălării amare şi uscate...

Dar pribeag, cu sacul de merinde

spânzurând la şold, cu arma-n spate,

ars de veghea lungă-n vizuină,

năclăit de humă şi nămoale,

el, ostaş, pe zarea de rugină,

lângă cruce pasul şi-l domoale.

Vine din tăceri ucrainiene

şi din pânda nopţii veninoase,

cu bocancii sparţi, cu mâini osoase,

cu tăciuni tremurători sub gene.

În sfinţenia de foc a dimineţii,

istoviţi, genunchii lui se pleacă

pe ţărâna gropniţei, săracă,

unde, sterpi, au năpădit scaieţii.

Stă, priveşte crucea aplecată,

împietrit în lânceda lumină...

Mâinile, de zgură şi de piatră,

frământate dârz pe carabină,

i se strâng acum în rugăciune,

pâlpâind ciudat ca o beteală,

în amara stepei uscăciune,

sub un cer de mare oboseală.

Spune şoapte moi ca o mătase

pentru camaradul din ţărână.

Mângâie cu grele mâini sfioase,

scândura beteagă într-o rână,

lung, sărută casca de pe cruce,

se ridică, şterge-o lacrimă din geană,

şi, cu linişte de sfânt şi de icoană,

către zări care ucid se duce...

Cântecul lui Mihai Viteazu - Vasile Alecsandri

Poezia populară culeasă de către autor face parte din volumul de poezii populare ale românilor numit:  "Legende, balade, cântece bătrâneşti", adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.

      "Acest cântec l-am găsit scris într-o psaltire foarte veche din biblioteca mănăstirii Neamțului. Dedesubtul cântecului erau următoarele cuvinte scrise cu slovă călugărească":

       „Scrisu-s-au acest viers bătrân de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit și l-am învățat de la răposatul bunul meu, Stoian Jolde armășelul".

   Auzit-aţi de-un oltean,

   De-un oltean, de-un craiovean

   Ce nu-i pasă de sultan?

   Auzit-aţi de-un viteaz

   Care veşnic şede treaz

   Cât e ţara la necaz?

   Auzit-aţi de un Mihai

   Ce sare pe şapte cai

   De strigă Stambulul vai?

   El e Domnul cel vestit

   Care-n lume a venit

   Pe luptat şi biruit.

   Spună râul cel oltean,

   Spună valul dunărean

   Şi codrul călugărean

  Câte lupte au privit,

  Câte oşti au mistuit

  Câte oase-au înălbit?

   Mulţi ca frunzele de brad,

   Ca nisipul de pe vad,

   Ca gemetele din iad!

   Spună corbii munţilor

   Şi fiarele codrilor

   Care-a fost nutreţul lor?

   Fost-au leşuri tătăreşti

   Şi turceşti şi ungureşti

   Date-n săbii româneşti!

   Alelei! Mihai, Mihai!

   Căci de noi milă nu ai,

   Să ne scapi de-amar şi vai!

Păstorul pătimaş către iubita sa - Christopher Marlowe

Scurtă biografie

Christopher “Kit” Marlowe (botezat 26 februarie 1564, Canterbury, Regatul Angliei – d. 30 mai/9 iunie 1593, Deptford⁠, Regatul Angliei) a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb.

Hai, stai cu mine, fii a mea iubire

Plăceri sorbi-vom fără şovăire,

Văi şi desişuri, dealuri şi ogoare,

Păduri şi munţi înalţi până la soare.

Vom sta pe stânci golaşe amândoi,

Privind păstorii cum dau fân la oi,

Pe lângă râuri repezi cu cascade

Şi păsări care cântă serenade.

Acolo-ţi voi întinde pat de roze

Şi-ţi voi culege multe tuberoze,

Din flori voi face haine felurite

Cu frunze mari de mirt împodobite;

Şi rochie din lâna cea mai pură

A unui miel, simpatică făptură;

Papuci frumoşi şi mândri la purtat,

Cu catarame mari, de-aur curat;

Cordon de paie împletite rar,

Agrafe de mărgean şi chihlimbar:

Şi dacă toate aceste-ţi vor plăcea,

Vino la mine, fii iubita mea.

Păstori flăcăi îţi vor cânta cu sete

În zori de Mai, cu gând să te desfete:

Şi dac-aşa găsi-vei împlinire,

Hai, stai cu mine, fii a mea iubire.

Traducerea Octavian Cocoş

Mama - Giuseppe Ungaretti

Și când inima c-o ultimă bătaie

Va face să cadă al umbrei zid,

Să mă conduci, Mamă, până la Domnul,

Așa cum odinioară mâna-mi dădeai.

   Și-n genunchi, hotărâtă vei fi, statuie, înaintea Celui Etern,

Așa cum deja te vedea

Pe când mai erai încă-n viață.

   Înălța-vei tremurând bătrânele-ți brațe

Exact ca atunci când sufletul ți-ai dat

Spunând: Dumnezeul meu, iată-mă!

   Și numai după ce mă va fi iertat

Îți va veni dorul să mă privești.

   Îți vei aduce-aminte c-atât m-ai așteptat,

Și în priviri vei avea in suspin fugar.

Legende din "Sentimento del Tempo"

Definiția poeziei - Boris Pasternak

Suieratura despicata.

Clinchet de turturi, cu fiori.

E noaptea ce-amorteste frunza,

Duel e de privighetori.

E mazarea dulceag-uscata,

Cu plansul boltii in pastai.

E Figaro de pe pupitre

Din flaut, grindina spre vai.

E tot ce-i important ca noaptea

Prin scaldatori scurmand, vioaie,

Sub stresina, s-aduca steaua,

In palmele sticlind de ploaie.

Turtit ca pluta-ncinsul aer.

Bolta se-nabusa-n arin.

De-ati rade stelelor - ce hohot!

Dar necuprinsul - loc strain.

Traducerea Marin Sorescu