Strâmb croită din şindrile ciunge,
între vânturi aspre şi sirepe,
zarea într-o coastă o împunge,
colbăind-o cu tristeţile din stepe
Din înalturi, păsări cad, năuce,
– zdrenţe negre – pe schiloada şiţă.
Numai casca arde, sus, pe cruce,
ca o frunte jupuită de arşiţă.
Fierul ei julit de vânt, de ploaie
şi de schije şi de moarte, parcă plânge...
Dimineaţa, răbufnind din ududaie,
pune pe metal un cheag de sânge,
şi, pe groapă, soarele aprinde
bălării amare şi uscate...
Dar pribeag, cu sacul de merinde
spânzurând la şold, cu arma-n spate,
ars de veghea lungă-n vizuină,
năclăit de humă şi nămoale,
el, ostaş, pe zarea de rugină,
lângă cruce pasul şi-l domoale.
Vine din tăceri ucrainiene
şi din pânda nopţii veninoase,
cu bocancii sparţi, cu mâini osoase,
cu tăciuni tremurători sub gene.
În sfinţenia de foc a dimineţii,
istoviţi, genunchii lui se pleacă
pe ţărâna gropniţei, săracă,
unde, sterpi, au năpădit scaieţii.
Stă, priveşte crucea aplecată,
împietrit în lânceda lumină...
Mâinile, de zgură şi de piatră,
frământate dârz pe carabină,
i se strâng acum în rugăciune,
pâlpâind ciudat ca o beteală,
în amara stepei uscăciune,
sub un cer de mare oboseală.
Spune şoapte moi ca o mătase
pentru camaradul din ţărână.
Mângâie cu grele mâini sfioase,
scândura beteagă într-o rână,
lung, sărută casca de pe cruce,
se ridică, şterge-o lacrimă din geană,
şi, cu linişte de sfânt şi de icoană,
către zări care ucid se duce...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează