Sânt zece minute de când o contemplu.
Am trecut şi-nainte pe-aici reflectând
şi-ntrebându-mă.
E statuia de bronz a unui vestit general,
Călare, purtând un drapel, un revolver şi o spadă.
Îmi vine s-o sfarm prefăcând-o într-un morman
de fier vechi
pe care să-l ducă apoi la gunoaie,
Vă spun deschis,
După ce fermierul, minerul, vânzătorul de prăvălie,
muncitorul uzinei, căruţaşul, şoferul
Vor avea fiecare-o statuie de bronz
Ce să-i surprindă în timp ce ne dau
Ceva de mâncare şi ceva de-mbrăcat,
Când se vor înălţa câteva siluete
În parcul acesta
Proiectate pe cer,
Înfăţişându-i pe-adevăraţii voinici care sânt
greul pământului şi care hrănesc lumea în loc
s-o ucidă.
Poate că-atunci mă voi opri aici
Să-l privesc liniştit pe acest general de armată
Ce-nalţă un drapel în vânt,
Şi călăreşte al naibii de bine,
gata de-a-l ucide pe cel ce-i stă în cale,
gata să verse sânge şi să golească măruntaiele
oamenilor
pe tânăra, gingaşa iarbă-a preeriei.
Din Cele mai frumoase poezii; Editura Tineretului; Bucureşti; 1966.
Traducere şi prefaţă de A.E.Baconsky
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează