Păstorul pătimaş către iubita sa - Christopher Marlowe

Scurtă biografie

Christopher “Kit” Marlowe (botezat 26 februarie 1564, Canterbury, Regatul Angliei – d. 30 mai/9 iunie 1593, Deptford⁠, Regatul Angliei) a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb.

Hai, stai cu mine, fii a mea iubire

Plăceri sorbi-vom fără şovăire,

Văi şi desişuri, dealuri şi ogoare,

Păduri şi munţi înalţi până la soare.

Vom sta pe stânci golaşe amândoi,

Privind păstorii cum dau fân la oi,

Pe lângă râuri repezi cu cascade

Şi păsări care cântă serenade.

Acolo-ţi voi întinde pat de roze

Şi-ţi voi culege multe tuberoze,

Din flori voi face haine felurite

Cu frunze mari de mirt împodobite;

Şi rochie din lâna cea mai pură

A unui miel, simpatică făptură;

Papuci frumoşi şi mândri la purtat,

Cu catarame mari, de-aur curat;

Cordon de paie împletite rar,

Agrafe de mărgean şi chihlimbar:

Şi dacă toate aceste-ţi vor plăcea,

Vino la mine, fii iubita mea.

Păstori flăcăi îţi vor cânta cu sete

În zori de Mai, cu gând să te desfete:

Şi dac-aşa găsi-vei împlinire,

Hai, stai cu mine, fii a mea iubire.

Traducerea Octavian Cocoş

Mama - Giuseppe Ungaretti

Și când inima c-o ultimă bătaie

Va face să cadă al umbrei zid,

Să mă conduci, Mamă, până la Domnul,

Așa cum odinioară mâna-mi dădeai.

   Și-n genunchi, hotărâtă vei fi, statuie, înaintea Celui Etern,

Așa cum deja te vedea

Pe când mai erai încă-n viață.

   Înălța-vei tremurând bătrânele-ți brațe

Exact ca atunci când sufletul ți-ai dat

Spunând: Dumnezeul meu, iată-mă!

   Și numai după ce mă va fi iertat

Îți va veni dorul să mă privești.

   Îți vei aduce-aminte c-atât m-ai așteptat,

Și în priviri vei avea in suspin fugar.

Legende din "Sentimento del Tempo"

Definiția poeziei - Boris Pasternak

Suieratura despicata.

Clinchet de turturi, cu fiori.

E noaptea ce-amorteste frunza,

Duel e de privighetori.

E mazarea dulceag-uscata,

Cu plansul boltii in pastai.

E Figaro de pe pupitre

Din flaut, grindina spre vai.

E tot ce-i important ca noaptea

Prin scaldatori scurmand, vioaie,

Sub stresina, s-aduca steaua,

In palmele sticlind de ploaie.

Turtit ca pluta-ncinsul aer.

Bolta se-nabusa-n arin.

De-ati rade stelelor - ce hohot!

Dar necuprinsul - loc strain.

Traducerea Marin Sorescu

Creştinul muribund către sufletul său - Alexander Pope

Foc de viaţă dătător!

Fugi din trupul muritor:

Zboară sus, fără răgaz,

Căci să mor e un extaz!

Hai Natură, nu fi rea,

Viaţa nu mai e a mea.

Gata! îngerii au spus,

Dragă Spirit, vino sus!

Dar ce-i asta, ce-am păţit?

Ochi şi simţuri mi-au slăbit,

Duhul meu spre cer îl port,

Oare aşa e când eşti mort?

Lumea toată o exclud,

Dar în cer văd şi aud

Sunet dulce şi uşor!

Aripi am şi pot să zbor!

O, mormânt, n-ai izbândit!

Moarte, nu m-ai nimicit!

Omul care nu a văzut zăpada - Traian T Coșovei

E atât de liniște,

Încât aud păsările zilei de ieri

Lovind in ferestre cu sângele meu.

Chiar câinii au uitat cum se latră...

Nici cărbunele nu se mai ascunde

Prin galerii părăsite, refuzând întunericul,

Ne mai sfiindu-se de albul zăpezii.

E o pace a nisipului si a frigului,

E o renuntare la orice însușire.

Daca închid ochii, aud cum nimeni

Nu se gândește la mine.

Poem de iarnă - Traian T. Coșovei

De ce te-ai făcut frumoasă

Tocmai

În iarnă această

În care nu ninge?

Iubito,

Dacă aș fi un secret

Ce-ai face cu mine?

M-ai păstra sau m-ai spune?

Suferințele cumplite ale lui Giacomo Leopardi

Giacomo Leopardi s-a născut pe 29 iunie 1798 într-o familie nobilă din Recanati, în Marche, regiune aflată în acel moment sub stăpânirea Statelor Papale. Tatăl lui, contele Monaldo Leopardi, iubea literatura, dar era tributarul unor idei și prejudecăți contrarevoluționare, iar mama, marchiza Adelaide Antici Mattei, era o femeie rece, zgârcită și autoritară, obsedată de refacerea averii familiei care fusese risipită din cauza dependenței de jocuri de noroc a soțului. În familie, ea era cea care impunea regulile și supraveghea respectarea acestora cu strictețe, astfel că cei trei copii Leopardi – Giacomo, fratele mai mic, Carlo Orazio, și sora Paolina – au fost crescuți într-o atmosferă dură și austeră.

“Contele Monaldo era un om bun şi blând, dar de un caracter moale, rămas toată viaţa sub supunerea de bună voie a soţiei sale, era tipul desăvârşit al vechiului gentilom italian, îmbrăcat în negru din creştet până în talpă, cu spada la coapsă — atunci când n-o mai purta nimeni, şi cu morga de profundă gravitate a gentilomului înfumurat, din care rareori lipseşte nota veselă. Mama lui Leopardi, contesa Adelaida Antici, cu doi ani mai mică decât contele, era o respectabilă femeie de o rară asprime cu toţi din casă şi care toată viaţa ei a rămas închinată menirii pentru care se credea chemată, îndeplinind, cu preţul jertfirii celor mai curate sentimente de mamă, economii şi ordine în cheltuielile casei pentru restabilirea averei familiei, cu totul zdruncinată prin risipa nechibzuită a înaintaşilor”. (Barbu Constantinescu, Leopardi, Convorbiri literare, 1907)

Giacomo și-a început studiile sub tutela a doi preoți, folosind vasta bibliotecă a tatălui său. Ghidat inițial de părintele Sebastiano Sanchini, tânărul era un bun cunoscător al culturii clasice, știa să citească și să scrie fluent în latină, greacă veche, ebraică și în limbile moderne, dar îi lipsea contactul cu lumea din afara bibliotecii.

Între 12 și 19 ani s-a dedicat exclusiv studiului aprofundat al istoriei, literaturii și filozofiei, probabil și pentru a evada într-un fel din mediul rigid impus în casă de mama sa. Miile de ore de lucru în bibliotecă, suprapuse pe starea lui fizică fragilă și suferința sa, probabil boala lui Pott, o formă de tuberculoză musculo-scheletică, l-au privat de cele mai comune bucurii ale adolescenței.

Tânărului nu i s-a permis să iasă din mediul familial înainte de a împlini 20 de ani. Ambițiile lui academice au fost anihilate de insistența tatăl care voia ca Giacomo să devină preot și, exasperat de familie și de singurătate, a încercat să fugă de acasă, dar părinții au reușit să afle și să-i contracareze planurile. După acest episod, Giacomo a fost monitorizat constant de restul familiei care avea misiunea să prevină orice formă de evadare. La 21 de ani, era slăbit, palid, suferea de astm, avea o formă severă de scolioză și era conștient de aspectul său fizic și de efectul pe care-l provoca asupra puținilor oameni pe care-i întâlnea.

În 1822, Leopardi a reușit să stea pentru scurt timp la Roma, fiind plasat sub supravegherea unchiului său, dar a fost profund dezamăgit de starea de corupție și de decadența marelui oraș, ca și de ipocrizia Bisericii. A vizitat totuși capitala și a fost impresionat în mod deosebit de mormântul lui Torquato Tasso, de care se simțea legat printr-un sentiment comun de nefericire. Tânărul s-a întors acasă dezamăgit de Roma, care i s-a părut îngrozitoare și modestă în comparație cu imaginea idealizată pe care i-o crease, iar între timp afecțiunile lui fizice au continuat să se agraveze.

În 1824, proprietara unei librării, Stella, l-a chemat la Milano, cerându-i să scrie mai multe lucrări, inclusiv Crestomazia della prosa e della poesia italiane. Giacomo s-a mutat în acea perioadă la Milano, de unde a călătorit la Bologna, Florența și Pisa, iar în 1827, pe când se afla la Florența, l-a cunoscut pe scriitorul și filozoful Alessandro Manzoni.

În 1828, degradat fizic și uzat de muncă, Leopardi a refuzat oferta unui post la Bonn sau Berlin, pe care o primise de la ambasadorul Prusiei la Roma și în același an a renunțat la slujba pe care i-o oferise Stella și s-a întors acasă, la Recanati.

Doi ani mai târziu, istoricul și generalul Pietro Colletta, pe care îl cunoscuse în călătoriile sale, i-a oferit șansa să se întoarcă la Florența datorită unei contribuții financiare din partea Fundației „Prietenii Toscanei”, dar Leopardi a refuzat.

Mai târziu s-a mutat definitiv la Napoli, în casa prietenului său, Antonio Ranieri, scriitor și politician, în speranța că starea sa de sănătate se va îmbunătăți datorită climei.

Poetul a murit la vârsta de 38 de ani, în ziua de 14 iunie 1837, în timpul unei epidemii de holeră, dezvoltând un edem pulmonar și insuficiență cardiacă, pe fondul stării sale fizice fragile. Datorită intervenției lui Antonio Ranieri, rămășițele lui Leopardi nu au fost îngropate într-o groapă comună, așa cum cereau reglementările stricte ale autorităților, ci în atriul Bisericii San Vitale din Fuorigrotta.

În 1898, mormântul poetului Giacomo Leopardi a fost mutat în Parco Virgiliano și a fost declarat monument național.

Pacea după furtună - Giacomo Leopardi

De-acum furtuna s-a potolit;

De păsări aud ciripit, și găina

În drum înturnată,

Grăind pe limba ei. Uite seninul

Lărgindu-se dinspre apus, la munte;

Câmpia își ia ceața de pe frunte,

Și limpede-n vale fluviul apare.

Tresaltă inimile toate,-n tot locul

Se iscă iarăși larma,

Munca de zi cu zi-și reia sorocul.

Meșterul vrând a căta la cerul reavăn,

Cu-unealta în mână, cântând,

Se-arată-n prag; de îndată

Iese și țărăncuța cu găleata după apă

De ploaie-mprospătată;

Iar de pe-o uliță pe-altă

Zarzavagiul știuta chemare

Și-o-nalță iar sus și tare.

Uite Soarele-napoindu-se, uite-l zâmbind

Peste dealuri și cătune. Se deschid balcoane,

Se deschid terasele, pridvoarele la case;

Iar de pe șleau se-aude-n depărtare

Clinchet de zurgălăi; și carul scârțâind

Al călătorului ce-n cale-ntârziase.

Traducerea Anca Domnica Ilea

Noaptea petrecerii - Giacomo Leopardi

Dulce și senină este noaptea și fără vânt,

Și liniște pe ulițe și în mijlocul grădinilor. 

Luna se odihnește și din depărtări luminează,

Tăcută, fiecare munte. O, doamna mea,

Deja fiecare potecă tace iar printre draperii,

Arar zãreşti aprinsă o lampă nocturnă;

Dormi, acel somn adânc te-a ademenit

Și e pace in dormitorul tău, și nu se apleacă 

Să vindece pe cineva, și nu știi sau nu te gândești

Câte răni mi-ai deschis înlăuntrul pieptului.

Tu dormi, eu privesc acest Rai, care este atât de curat, 

Îl văd, mă încumet să-mi iau rămas bun,

Și de la natura străveche, semeață. 

Ceva ce m-a lăsat fără suflare.

Neg, îmi spun, chiar și speranța o neg.

Ochii tăi nu strălucesc decât atunci când plâng, 

Această zi a fost solemnă, acum joacă-ti jocurile,

Odihnește-te, și poate îți amintești în somn, 

Într-un vis, câte astăzi ți-au plăcut și câte

Mi-au plãcut mie, asta sper,

Să apar la tine într-un gând. Între timp întreb:

Câte despre trăire, rămân aici pe pământ.

Mă cufund , plâng și tremur.

Oh, zile îngrozitoare

Într-o epocă atât de vie! Apropo:

Nu departe aud cântecul solitar

Al clovnului care râde noaptea târziu,

După distracţii, în sărăcăciosul lui cămin;

Și cu mâhnire inima mea se ghemuiește 

Și mă gândesc cum trece viața, 

Și aproape nicio urmă nu lasă. 

Aici a evadat lumea, 

Într-o sărbătoare legală și într-o zi de sărbătoare legală.

Se întâmplă vulgar să ne ia timpul,

Fiecare vârstă umană. 

Acum unde este sunetul

Dintre acele popoare antice? acum unde este strigătul

Strămoșilor noștri celebri și al marelui imperiu

Despre Roma aceea, și armele și cântul? 

Ce s-a întâmplat cu pământul și cu mãrile?

Totul este o pace inconștientă și totul este adormit, 

Lumea e " beată ' și mai mult decât atât, nu gândește.

La prima mea vârstă fragedă, când așteptam 

Nerăbdător o zi de sărbătoare ori o petrecere, 

Totul era mort, eu îndurerat vegheam

Cu capul așezat între pernele moi, și auzeam 

Un cântec care venea din josul potecilor

Îndepărtate ce te ajuta să mori încetul cu încetul,

În același fel ca tine acum, îmi stingea sufletul. 

Traducere: Cornelia Calaidjoglu 

Către lună - Giacomo Leopardi

O, grațioasă lună, mai țin minte -

acum un an, tot pe colina asta,

veneam să te admir, plin de neliniști:

tu atârnai și-atunci peste pădure,

cum faci și astăzi- toată luminând-o.

Dar nebuloasă și tremurătoare,

văzută printre lacrimi, ți-era fața,

plângeam atunci-un chin mi-a fost viața:

ea astfel a rămas, iubită lună,

și nu s-a schimbat. Mă bucură-amintirea

și număr anii ca să știu etatea

durerii mele. O, cât de plăcut e-

în tinerețe, când e încă lungă

calea speranței și e scurtă calea

memoriei - să-ți amintești trecutul

chiar dacă-i trist, iar suferința-i vie.

Către mine însumi - Giacomo Leopardi

 

De azi înainte vei tăcea pe veci, 

obosita mea inimă. A pierit cea din urmă-amăgire

pe care eternă-o credeam. A pierit. Simt acum

că, în noi, amăgirile dragi

au făcut din speranţe şi din dorinţe - un fum.

Pe veci potoleşte-te. Destul

ai zvâcnit. Nu mai valorează nimic

bătăile tale, pământul măcar de-un suspin

nu e demn. Amar şi plictiseală

e viaţa, nimic altceva; o mlaştină-i lumea.

Nu te mai zbuciuma. Disperă

pentru ultima dată. Neamului nostru destinul

doar moarte i-a dăruit. Te voi dispreţui

de-acum încolo, natură-

cu forţă ascunsă, cu brutalitate

domneşti, semănând pericole

şi-o infinită deşertăciune în toate.

Traducerea Vasile Romanciuc

Foto: - Giacomo Leopardi, portret de Domenico Morelli, 1847

Iubita mea, patria mea - Traian T. Coșovei

 Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,

ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea

plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini

şi promisiuni?

 Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,

cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:

nunta, botezul, înmormântare – tu, ţara mea,

tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri

şi, până la urmă, uitată de toţi

într-un manual

scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?

 De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii

care te-au amăgit, care te-au smintit?

Tu, iubito, tu, patria mea

scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,

mă recuoşti?

Vin către tine, vorbesc despre tine

cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale

care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,

cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea.

patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?

De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă

cântată de cei vechi la ospeţe?

Vouă - Guido Cavalcanti

Voi ce din ochi spre inima-mi săgeată

fulgerați și-mi treziți mintea ce apune,

seama luați la viața-mi zbuciumată,

ce tot într-un suspin, Iubirea mi-o răpune.

Ea viața cu asemeni cutezanță mi-o destramă

Că slabele-mi virtuți de-a mă opune-o iau la fugă

și din puterea mea rămâne doar o biată scamă

și de durere glasu-mi se preface-n rugă.   

Această-nverșunare a Iubirii ce m-a doborât

A străbătut din ochii voștri-n mare grabă:

Și- n coaste mă străpunse cu-o săgeată.

Ea m-a lovit din plin din prima încordare

Că sufletu-mi se-aprinse-treăsăltând

Văzând în stânga inima reapauzând fără să bată.

Traducerea Geo Vasile

Rime - Guido Cavalcanti

Prin ochi rănește-un spirit preasubtil

care în minte alt spirit trezește

locul de unde pleacă al iubirii spirit

ce-nnobilează orice alt spirit umil.

Spirit nevolnic nici vorbă să îl simtă,

- așa vârtute spiritul stârnește -

e  spiritul umil cel purtător de teamă

și cel ce pe femeie o smerește.

Și-apoi din spiritul acesta se desparte

încă un spirit dulce și preablând, 

urmat de-un spirit preaumil de îndurare.

iar din ăst umil spirit spirite șiroaie,

căci pentru fiecare spirit cheie are

prin forța  spiritului ce din ochi le soarbe.

Traducerea Geo Vasile

Dante, de-l vezi pe-Amor, mult te-aș ruga - Guido Cavalcanti

Dante, de-l vezi pe-Amor, mult te-aș ruga,

când de el Lapo se va fi apropiat,

ia seama, și-apoi scrie-mi neapàrat,

de-I recunoaște ca pe sluga sa,

Și grație la-acea doamnă de-o vedea,

căci pare a fi de ea chiar subjugat,

iar cei ca el, văzut-am, nu odat',

prin suferinți, iubirea pot mima.

Știi că la curtea unde-Amor domnește

nici un om josnic nu o să slujească

femeii ce-a pășit cu juruință

Rabdarea slugii de-i e de trebuință

stăpânul nostru iute-o să cunoască,

câci el e mila care râsplătește.

Traducerea Oana Sălișteanu

Guido Cavalcanti - Biografie

 

Guido Cavalcanti (n. 1258, Florența, Republica Florentină – d. 29 august 1300, Florența, Republica Florentină) a fost un poet italian, întemeietor al școlii „Dolce stil nuovo” și prieten al lui Dante Alighieri.

Cavalcanti s-a născut într-o familie florentină influentă. A studiat cu filozoful și învățatul Brunetto Latini. În poeziile sale, a cântat iubirea in ipostaza ei platonică, fiind cunoacut ca un veritabil artizan al versului.

Poemul de acum - Traian T. Coșovei

Eu nu mi-am scris niciodată numele

pe bonuri de cărbuni – 

pe lînga silozuri am trecut fără să privesc înapoi – 

prin iarba desculță n-am alergat niciodată.

În ploaie n-am cântat, în deșert n-am scris cu creionul drumul caravanelor.

Cu măturica nu m-am bătut la baia de aburi.

Cu mersul meu de urs n-am rasturnat înadins porțelanurile.

Odata am iubit ferocitatea oamenilor de zapadă, 

tandretea sperietorilor uitate pe cîmp.

Omului care lucreaza la calea ferată am vrut sa-i povestesc

o istorioara cu tîlc.

Omul e mort de mult.

Prin fata agentiilor de voiaj mi-am plimbat viata ca pe o jumătate de pâine.

Cu o mașină de ocazie am mers pînă la marginea mării.

Am privit valurile cheltuindu-se pe țarm – am privit

tinerețea arzînd ca o frunză de tutun verde.

In fața oglinzii, cu lanterna mi-am luminat chipul.

Acum ceața se poate risipi.