Powered By Blogger

30 nov. 2024

Mickey Mouse e mort - de Traian T. Coşovei


(IV)


Unora, plajele pustii excitate de valuri

le trezesc străvechi remușcări.

Unora, importul de bistrouri și pulpe bronzate

a început să le pută.

Unii visează să se devoteze-să întrețină

un robinson pe-o insulă pustie

(sub ochii tăi, naufragiatul devine o instituție pentru cei miloși,

pentru cei cu inima lărgită în menghina infarctului

și pentru toți cei care nu au nici un câine, nici o altă

rudă apropiată căreia să-i lase o grămadă

de știuci verzui în băncile elvețiene...)


Unora, plânsul poeților le deșteaptă instincte tribale,

îi calcă pe bătăturile nervilor-

îi face să spargă pungi de hârtie, să fluiere, să lovească cu picioarele,

să declare prohibite corzile ghitarei.


În general, e bine să stai în insula ta-

să-ți inspectezi atent în fiecare zi lungul nasului

să primești și să trimiți telegrame, să dai detalii,

să explici caprelor teoria mulțimilor ierbii.

Din paie de orez să împletești brâuri și hore;

o dată pe an să te lași vizitat de membrii societăților de binefacere

și, pentru că e mai bine să fii compătimit decât invidiat,

nu uita să te plângi de furnicături între degete,

de căderea părului, de scoicile pe care le găsești desfăcute

de altcineva, de întârzierea cu care sosesc valurile

prin poștă, la țărm.

Iubita mea, patria mea – Traian Coșovei


Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,

ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea

plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini

şi promisiuni?

 

Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,

cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:

nunta, botezul, înmormântare – tu, ţara mea,

tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri

şi, până la urmă, uitată de toţi

într-un manual

scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?

  

De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii

care te-au amăgit, care te-au smintit?

Tu, iubito, tu, patria mea

scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,

mă recunoşti?

Vin către tine, vorbesc despre tine

cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale

care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,

cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.

  

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea.

patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?

De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă

cântată de cei vechi la ospeţe?

E moartă cetatea - George Tutoveanu


Oraș fără cântec, oraș fără flori,

Oraș fără taina măiastră-a iubirii,

În toată splendoarea fantastică-a firii

Trăiești doar atâta, cât nu poți să mori.


Zadarnic și Prier topește nămeții,

Zadarnic pătrunde pe ceru-n văpăi,

Zadarnic arată copiilor tăi

Comorile sfinte și-adânci ale vieții:


Au ochi mari și limpezi, dar triști și pustii,

Au graiuri, dar vorbele-s pururea mute,

Au guri mici și roșii, nu știu să sărute

Și dorul se stinge pe lumi de stihii.


Fantome fugare spre volbura Lethei,

Cu inimi uscate și sufletul gol,

În nopți de orgie dau vieții ocol,

Și veșnic îi-mbată doar versul monetei.

Asupra corupţiei secolului ~ Gheorghe Asachi



Iertat oare celor tineri şi bătrânilor să fie

Ca să facă-n toate zile scandaloasă nebunie?

Iertat fi-va să prăzi oameni prin un nou metod ghibaci,

Să te-nsori, să laşi copiii, cununia s-o disfaci?

Iar pe asemene nelege a tuna ori nu se poate?

Să audă farizeii şi a viţiilor gloate,

Critico nemituită, adevărul cel curat

La acii ce vreau s-asculte spune-l astăzi dizgheţat.

Unde-i legea cea sfinţită şi dreptatea nevândută,

Între noi din vechi aflat-aţi o petrecere plăcută,

Pre voi bunii şi părinţii cu respect v-au onorat,

Însă-n loc ca strănepoţii p-urma lor să fi călcat,

Derâzând simplicitatea timpurilor ce-s trecute,

Pe fantoame lustruite austera-au schimbat virtute.

Vorbe multe sunătoare, dar veninu-i mezul lor,

Care pierde azi prezentul p-un nesigur viitor.

Unde-s oameni de parolă, amici unde-s cu tărie,

Unde giunii care patriei razim, vânta ei să fie?

Soţii giugul ce-l giurasă nu voiesc a-l mai purta,

Pana nu cată alt merit decât cel a defaima;

Patrioţii între sine un altuia groapa sapă,

De averea cea străină epitropul să adapă.

Giudele, căruia datu-i ministerul cel mai sfânt,

Direptatea celor meseri ş-al său vinde giurământ.

Nu cu-asemene principii Alexandru cel Bun Rege

Reformat-au societatea cu-nţăleaptă eternă lege,

Nice Ştefanu cel Mare, de nemicii patriei-ncins,

Combătând un miez de secol, trii imperii au învins!

Înarmează-te, române, cu oţele şi cu zale,

Mai mult însă te-ntăreşte şi cu armele morale!

Nemoralul, egoizmul, interesul ovelit

Sunt tirani carii să-ncearcă să te ţie cătuşit.

Aşa Roma, a noastră mumă, păn virtutea avea altară,

Fericită-au fost în nuntru şi temută din afară;

Dar când cetăţenii Romei de virtuţi s-au depărtat,

Cele urzite-n curs de secoli într-o zi s-au surupat.

De a străinilor urzele au scăpat a noastră ţară,

Numai viţiul din nuntru va putea ca să o piară!

De Patrie - Leonida Lari


Când, aspră, mă scutură seara

Din ziduri prin pomi întomnați,

Mă sprijin cu gândul de țara

Străbunilor mei luminați.


Și merg înspre locuri retrase,

Cernând amintirile-n mers, –

Acolo un tei ascultase

Întâiul, stângaciul meu vers.


În vale, sub casa bătrână,

Mânată de-un dor negrăit,

Copilă, privind în fântână,

Adâncul din noi am privit.


Pe deal, către marginea zării,

Cu sufletu-n palme întins,

Odată, în arșița verii,

De dragoste tristă am plâns.


Iar unde cărarea se stinge

Departe-departe-n țărâni,

Pe unicul frate de sânge

L-am dus ca pe-un laur pe mâini.


Dragi dealuri, dorite de pace,

Smerite, nostalgice văi,

Eu nu spun ce-adaos voi face

Luminii străbunilor mei.


Dar spun că eu, seară de seară,

Mai greu, mai ușor, mai durut,

Am stat pe o palmă de țară

Și focul aprins l-am ținut.

Aerul tare al feței tale - Gabriela Melinescu


Tot ce vedem

mâine ar putea să dispară,

purtat cine știe unde de vânt.

Tot ce păstrasem ca amintire

să se așeze ca praful sub picioare

în aerul tare al feței tale.

Scheletul meu ieșit din plasa roșie a cărnii

îți iese în întâmpinare

ca o minerală floare

topindu-se în aerul tare al feței tale.

Lumea fără mormânt,

păduri de cruci triumfale

înaintează definitiv

în aerul tare al feței tale.

Dorințe în amurg - Agatha Grigorescu Bacovia


O, cum aș vrea să fiu ca bradul

Ce-n somnolența din amurg,

Sfidează vremea care trece,

Și viețile care se scurg,

În lupta cea mai sângeroasă

Din veacul nostru de oțel.

Cum aș dori să fiu zefirul

Ce explorează largul zării!

Să simt lărgimile din spații

Și farmecul eliberării

Din lumea noastră tot mai strâmtă

Și tot mai greu de îndreptat!

Și cum aș vrea să fiu o rază

Ce o dezmiardă aurora

Prin răsărituri siderale

Și ondulări eterizate,

Să port triumful tuturora

Care-au putut să ilustreze

O biată scenă de carton.


O, cum aș vrea să fiu lumina,

O stea ce-nfruntă norul zării,

Să spulber tristul întuneric

Și să sfidez infumurarea

Și valul crud al nepăsării,

Dar iată noaptea-i tot mai neagră..

Și pier dorințele-n amurg.

Țara mea de dincolo de Prut - Nicolae Dabija


Țara mea de dincolo de Prut, 

mi s-a dat poruncă să te uit, 

să te șterg din minte c-un burete, 

patria mea pusă la perete.


Și, ca-n anii noștri cei mai triști, 

iar să mă prefac că nu exiști, 

iar să mă prefac că nu pot plânge 

și că alta-i ruda mea de sânge. 

 

Țara mea de dincolo de Prut, 

numai lacrima dacă-ți mai este scut, 

numai dorul te mai apără de rele, 

țară tristă-a Pruturilor mele.


Mi se-ngăduie și-acum, ca mai-nainte, 

să bocesc cu câteva cuvinte.

Trec pe stradă, necăjit, și-mi zic: 

of, mai bine mut – decât peltic!


Iar, scripturile gândite de străbuni 

mi se zice c-ar fi pline de minciuni 

și că viitorul meu a și trecut, 

țara mea de dincolo de Prut.


Țara mea de dincolo de Prut, 

am să-ncerc, daca-am să pot să uit; 

și, cum scriu la carte-naintașii, 

am să încerc ca să-mi iubesc vrăjmașii.


Dară dincolo de moarte, țara-a mea, 

nu mă părăsi, nu mă lăsa − 

când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu, 

te implor să spui că sunt al tău.


Țara mea de dincolo de Prut, 

mi s-a dat poruncă să te uit.

...Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu, 

uite-mă pre mine Dumnezeu!

În întâmpinarea Crăciunului - Adrian Păunescu


Săracă şi tristă mi-i viața

Şi viscolul plânge pe dig,

Nu-i nici o speranță în lume

Şi-n case e foame şi frig.


Şi totuşi vom ține Crăciunul

De-ar fi să-l plătim cu dobânzi,

Şi tot o să-ntindem o masă

Copiilor noştrii flămânzi.


Fie timpul rău sau bun,

Va veni şi la noi Moş Crăciun

Fie timpul rău sau bun,

Va veni şi la noi Moş Crăciun


Măcar să lăsăm o nădejde

Sărmanilor noştri copii,

Când Mântuitorul se naşte

Ne naştem noi orice-ar fi.


De-ar fi sa plătim şi în rate

Venirea Lui printre noi,

De-am vinde şi ultima pâine

Şi tot nu l-am da înapoi.


Sălbatici şi fără iubire

Ne-am stinge în timpul nebun,

Aşa ca în vremuri păgâne

Rămâne cu noi Mos Crăciun.


E vremea iertării si păcii

Se naşte un prunc neînfrânt,

Şi-o scară de lacrimi se-ntinde

Acum între cer şi pământ.

Noaptea Sfântului Andrei - Vasile Alecsandri


Zgomot trist în câmp răsună!

Vin strigoii, se adună,

Părăsind a lor sicrie.

Voi, creştinelor popoare,

Faceţi cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrei!

Vântul suflă cu turbare!

A picat stejarul mare,

Cerul s-a întunecat!

Luna saltă-ngălbenită,

Printre nouri rătăcită,

Ca o luntre părăsită

Pe un ocean turbat.

Bufnele posomorâte,

În a lor cuiburi trezite,

Ţipă cu glas amorţit.

Lupii urlă împreună,

Cu ochi roşi ţintiţi la lună,

Câmpul geme, codrul sună,

Satan pe deal s-a ivit!

Sus, pe turnul fără cruce,

Duhul-rău zbierând se duce,

Şi tot turnul s-a clintit!

Miezul nopţii-n aer trece

Şi, lovind arama rece,

Ore negre douăsprezece

Bate-n clopotul dogit.

Strigoimea se-ndeseşte,

Horă mare învârteşte

Lângă turnul creştinesc.

Iar pe lângă alba lună

Nouri vineţi se adună,

Se-mpletesc într-o cunună

Şi împrejuru-i se-nvârtesc.

Voi, cu suflete curate,

Cu credinţi nestrămutate,

Oameni buni, femei, copii!

Voi, creştinelor popoare,

Faceţi cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrei!

Acum iată, pe mormânturi,

Clătinaţi, bătuţi de vânturi,

Toţi strigoii s-au lăsat.

Aşezaţi într-un rond mare,

Adânciţi în întristare,

Pe sicriu-şi fiecare

Oasele-şi a rezemat.

Foc şi ură-n veşnicie

Pe voi cadă, pe voi fie!

Strigă-atunci un glas ceresc.

Şi pe loc cad în morminte

Păcătoasele-oseminte.

Iar pe zidurile sfinte

Trece-un foc dumnezeiesc...!!!

Apel ecologic - Damian Ureche


Ca-n Biblie vin ploile acide

Și fum și scrum rămâne-n urma lor

Și raza de otravă ne ucide,

Iar pulbera ne-o varsă-n viitor!


Mor pești asfixiați în cuibul mării,

Pădurile, cu frunza arsă, pier,

Și cine știe ce mai vrea pământul

Și ce blesteme ne mai vin din cer.


Pământul fierbe și aruncă lavă,

Vulcanii fac din burguri jucării,

Topindu-le-n noroiul diabolic,

Iar oamenii sunt îngropați de vii!


Pe mările dumnezeesc de-albastre

Cresc pânze ucigașe de țiței

Și fumegă febril mareea neagră

Și stinge tot ce prinde-n calea ei.


Din oaze de natură legendare

Pier lacuri spulberate-n vânt,

Iar pentru o fărâmă de visare

Nici lebede, nici nuferi nu mai sunt!


Chiar munții cad din vechea măreție,

Parcă se surpă peste tot în jur,

Iar păsări mari cu aripa de smoală

Sunt spaime otrăvite de azur.


O vară suferindă și bizară

Brutal aruncă aer fiert pe noi,

Iar prăbușiri de nori perpetuează

Aversele satanice de ploi.


Și nici un anotimp știut de veacuri

Nu-și mai întoarce mersul său firesc,

Cutremure pe scara disperării

În fiecare noapte ne izbesc!


Se încleștează cerul cu pământul

Ca la o trântă fără de temei,

Dezlănțuită, oarbă și murdară,

Ne prinde apa-n ghilotina ei.


Când florile se varsă-n cimitire,

Nu scapă anii buni de anii răi...

Mai poate oare omul să respire

Între aceste tragice văpăi?


Hai, omule! Întoarce-te spre tine,

Fii foarte tu din Sena până-n Jiu!

Către fragila rază de iubire,

Întoarce-te, cât nu e prea târziu.

Bună-i mama - Dumitru Matcovschi


Bună-i mama, cea mai bună,

Sfântă-i casa părintească,

Dulce-i limba cea străbună,

Dulce și dumnezeiască.


Mama-i suflet cu nemoarte,

Casa-i vatră cu noroc,

Limba-i doină, limba-i carte,

Ce ne-adună la un loc.


Multe neamuri sunt pe lume,

Dar din toate, dintre ele,

Unu-i neamul tău, anume,

Cel ce știe dor și jele.


De aceea eu îl cântu

Și mă-nchin în fața lui,

Cum se-nchină la pământu

Ramul greu al pomului.


Neamul său cine și-l vinde

Nu e om, e-un faraon,

Care speră, care tinde

Să-l conducă pe Ion.


El, Ion, muncind la glie

Fără pic de îndurare,

Are doar o bucurie -

Să-și vadă copilul mare.


Iar coplilul crește, crește

Și-ntr-o zi, cu alți flăcăi,

Se duce, se rătăcește,

Precum pruncul, de ai săi.


1991