Când, aspră, mă scutură seara
Din ziduri prin pomi întomnați,
Mă sprijin cu gândul de țara
Străbunilor mei luminați.
Și merg înspre locuri retrase,
Cernând amintirile-n mers, –
Acolo un tei ascultase
Întâiul, stângaciul meu vers.
În vale, sub casa bătrână,
Mânată de-un dor negrăit,
Copilă, privind în fântână,
Adâncul din noi am privit.
Pe deal, către marginea zării,
Cu sufletu-n palme întins,
Odată, în arșița verii,
De dragoste tristă am plâns.
Iar unde cărarea se stinge
Departe-departe-n țărâni,
Pe unicul frate de sânge
L-am dus ca pe-un laur pe mâini.
Dragi dealuri, dorite de pace,
Smerite, nostalgice văi,
Eu nu spun ce-adaos voi face
Luminii străbunilor mei.
Dar spun că eu, seară de seară,
Mai greu, mai ușor, mai durut,
Am stat pe o palmă de țară
Și focul aprins l-am ținut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează