Regina - Pablo Neruda

Există mai mari,mai mari decât tine

Există mai pure,mai pure decât tine

Există mai frumoase,

mai frumoase decât tine

Totuşi,tu eşti regina.

Când mergi pe stradă,

nimeni nu te recunoaşte.

Nimeni nu-ţi vede coroana de cristal,

nimeni nu priveşte

covorul de aur roşu

pe care îl calcă fiecare pas al tău,

covorul care nici nu există.

Şi când apari,toate râurile

se ridică în corpul meu

vuind,se mişcă

clopotele în cer,

şi un imn umple lumea.

Numai tu şi cu mine,

numai tu şi cu mine,iubirea mea,

îl auzim sunând.

Cântecul cățelei - Serghei Esenin

Spre ziuă, sub căpiţa de secară,

Pe auriul snopilor plecaţi, 

Căţeaua, în viforniţa de-afară, 

Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.

Pînă-n amurg, veghind încovoiată, 

I-a răsfăţat, lingîndu-i ne-ntrerupt. 

Şi se topea ninsoarea spulberată, 

Pe fierbinţeala pîntecului supt.

Iar seara, cînd găinele s-aşează, 

Stăpînul casei a ieşit posac 

Şi unde mama pîlpîia de groază, 

El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă, 

Căţeaua da-n nămeţii de pe drum…

Răpindu-i puii, apa din viroagă 

Scîncea curgînd sub botul ei, acum.

Apoi, cînd se-nturna şovăitoare 

Şi singură înspre culcuşul ei, 

Deasupra casei i-apăru pe zare, 

În locul lunii, unul din căţei.

Străină, zgribulită şi-n neştire, 

Privea la chipu-i nalt şi depărtat, 

Iar luna plină, lunecînd subţire, 

După colini a dispărut treptat.

Şi cum atunci, cînd cineva-n ogradă, 

Drept pîine-i zvîrle-o piatră dinadins, 

Ca stele mari de aur în zăpadă, 

Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.

Traducerea George Lesnea

Bucăți din mine - Martha Medeiros

Eu sunt făcut

din vise întrerupte

detaii percepute

iubire desfăcute.

Sunt făcută din

plânsete fără motiv

cu persoane în inimă

și gesturi impulsive.

Simt lipsa locurilor

care nu am cunoscut niciodată

experiențe pe care nu le-am mai trăit,

clipe pe care le-am uitat.

Eu sunt iubirea și afectul constant

neatentă atât cât trebuie

nu mă opresc o secundă,

căci am avut nopți albe

am pierdut persoane dragi

am făcut lucruri nepromise,

de multe ori m-am abținut

am gândit să dug departe

ca să nu înfrunt,

am zâmbit ca să nu plâng,

mă dor lucrurile pe care nu le-am putut schimba,

prieteniile pe care nu le-am avut,

pe cine am judecat,

pentru vorbele rostite.

Am nostalgia persoanelor cunoscute demult,

și amintirilor uitate,

prietenilor pierduți,

dar continui să trăiesc și să învăț.

Traducerea Dănuț Cepoi

Eu voi fi - Martha Medeiros

Dacă îmi vei spune secretele tale

eu te voi asculta.

Dacă visele tale nu se adeveresc,

eu voi fi mereu prezent pentru tine.

Dacă vei avea nevoie să te sprijini,

vei avea mereu mâna mea.

Chiar dacă cerul s-ar prăbuși pe tine

eu voi fi mereu cu tine.

Dacă o să ai nevoie de un loc

eu te voi aștepta mereu într-un colț.

Dacă cineva îți va rupe inima,

împreună vom înfrunta orice.

Când vei simți un gol în tine,

să știi că nu ești singur.

Dacă te vei pierde vreodată

eu te voi căuta.

Dacă o să ai nevoie de pace

eu îți voi găsi un loc liniștit.

Dacă ai nevoie să te gândești

când totul ți se va părea pierdut

și ai nevoie de cineva,

eu voi fi mereu aici.

Traducerea Dănuț Cepoi

Ai lumii regi sunt azi bătrâni - Rainer Maria Rilke

Ai lumii regi sunt azi bătrâni

şi de urmaşi deja uitară,

căci fiii vor de prunci să moară,

iar fiice palide scăpară

coroane bólnave din mâini.

În bani, poporul le zdrobeşte

căci banul lumea stăpâneşte,

în noi maşini sunt modelate

voinţei lor îngenuncheate;

dar de noroc, ei nu au parte.

Metalul însă, vrea să lase

monezi şi roţile dinţate,

scăpând vietii lui mărunte,

ar vrea, din fabrici şi din case

înspre filoanele uitate

să se coboare iar, sub munte

ce-n urma lui se zăvoreşte.

traducerea Dan Dănilă

Cadavrul - Cincinat Pavelescu

Cadavrul zace-ntins în pat,

Scăldat de-o tristă atmosferă,

Căci, fermecat de altă sferă,

Divinul suflet a zburat.

Și ce-a fost cuget a-ncetat

Să mai urzească vreo himeră.

Cadavrul zace-ntins în pat

Scăldat de-o tristă atmosferă.

Hidos, verzui, desfigurat,

Din voluptatea efemeră

Ce-l parfumase ca o seră,

El azi nimic n-a mai păstrat...

Cadavrul zace-ntins în pat.

De-ar fi viața de vânzare - Jean Constantin

De-ar fi viața de vânzare, 

aș păstra la purtător

trupul meu de lup de mare,

dar aș pune alt motor;

cu o inimă nebună

să se țină de prostii,

iar atunci când se consumă

să o trec pe baterii.

De-ar fi viața de vânzare

eu mi-aș vinde anii mei

și-aș păstra în buzunare

doar pe primii 23.

Mi-aș lua iar lodenul verde

de-acum 35 de ani,

ani ce nu mi i-aș mai pierde

să-i aștept pe-americani.

De-ar fi viața de vânzare

ce-aș mai bea cu toți ai mei

zeci de lăzi de corăbioare

Murfatlar de 12 lei.

Și pe mama mea săracă

Ce-a crescut un vagabond,

As plăti-o să mă facă

Încă-o data, dar mai blond.

Hai prieteni, hai in piață,

că azi nu mă uit la bani;

să vă cumpăr câte-o viată, 

să fac cinste la golani.

Să încingem cheful mare, 

haideți toți la masa mea

dacă viața-i de vânzare, 

sa ne batem joc de ea!

Toamna a venit, piesa s-a sfârșit

Ieși din scena acum, paiață,

Teatrul este gol, viața e un rol,

Fir-ar mama ei de viață!

Gândul - Cezar Ivănescu

Cu Gândul morții ca un frate geamăn

tu casa ta nu ți-o mai părăsești

că nu poți merge printre lume singur

cu Gândul morții, ca un frate geamăn

giganți ciocani în tâmplă îl pocnesc

pe cine mai duci tu de mână, frate?

când Gândul morții sângele i-a curs

când Gândul morții ca un frate geamăn

mai mult decât un mort fără sicriu în veci

pe care-orice regat al morții îl respinge

cu Gândul morții ca un frate geamăn

tu casa ta nu ți-o mai părăsești

și Gândul morții-l ungi cu gura

un cal bolnav privindu-se-n oglindă

capul culcându-ți pe grumazul lui

plângi Gândul morții ca un frate geamăn

cu Gândul morții ca un frate geamăn

simți că enormă-i locuința

iar tu nu ești vreun Cavaler de Preț

și Gândul morții-ncet

va stinge lumânarea

și-or năvăli gândacii impotenți

și-apoi paianjenii furnicile mărețe

și cârtițe la braț

și devorându-ți Gândul morții

fratele tău geamăn

sătulele ființe-ți vor dormita alături

Singur lăsându-ți goală locuința

vei călca la drum

surâzător în țara morminților

și fiindcă-n ceruri e scris

că ai avut odată un mormânt

nimeni nu-ți va mai da o locuință

Plângi Gândul morții ca un frate geamăn

pe cine mai duci tu de mână, frate?

Un prim romantic - Adrian Păunescu

De ce nu aș fi o piatră care scrie,
O stâncă aplecată pe hârtie,
Un munte ce de voie se înjugă,
Un zeu păgân trecut la altă rugă?

De ce n-aș fi asprimea-nduioșată?
De ce băiatul meu nu mi-ar fi tată?
Al cui folos m-ar ține-n veac de veghe,
Cu ce durere-a lumii sunt pereche?

De ce n-aș fi o negură căruntă?
De ce n-aș fi un dric zvârlit spre-o nuntă?
Contrastele și așa îmi vin prea bine,
Și plus și minus zac mereu în mine.

De ce împrejurare literară
Sunt speriat de nu trimit și-afară,
Afară din ființa mea nebună,
Un dublu semn de soare și de lună?

De ce nu aș fi un vagabond de gală
Și -un crin mânat de pofta sexuală?
De ce n-aș fi, conform ursitei mele,
Noroi pe tălpi și frunte-n mal de stele?

Nu ultimul romantic dintr-o eră
Când toate amurgesc și rar mai speră,
Ci când putreziciunea pe din două,
Un prim romantic într-o eră noua.

De ce n-aș fi puternic chiar prin plânsu-mi?
De ce m-aș tot feri de mine însumi?
De ce crucificarea n-aș dori-o
Cu un singur și egal refren: Adio?

De ce mi-ar fi rușine de oglindă?
Eu sunt o bucurie suferindă,
Eu sunt asocierea curioasă
De iarbă crudă și de fier de coasă.

În stânga frunții soarele așteaptă
S-apună luna, blând, în tâmpla dreaptă.
De ce n-aș fi o piatră care scrie,
O stâncă aplecată pe o hârtie?

De ce n-aș scăpăra un alt jăratec,
Mușcând întinderea de alb, sălbatec,
Ca un banchet mi-e sufletul la care
Se dă o mare foame de mâncare?

Lansez, sfidându-vă, o noua boală,
Prea trista bucurie mondială,
Și hohotind de râs mă aflu tragic
Ca neamul meu conspirativ și dacic.

Cu fericire vă poftesc în rană
Estetica, de jertfa suverană.
De ce n-aș fi, cum inima mă-ndeamnă,
Cocor venind în fiecare toamnă.

Cocor plecând la miez de primăvară,
Cocor râzând de pajiștea vulgară?
Eu nu știu dacă voi putea vreodată
Să fiu asa cum firea mi-o arată.

E clipa hotărârilor supreme.
De ce vă temeți voi, de ce m-aș teme?
De ce cu bucurie n-aș surâde
Spre cel care cu groază-mi va fi gâde,

Cu groază el, și eu cu bucurie,
Că lui îi e mai frică decât mie,
El, care mă ucide se-nspăimântă
Și barda-n mâna lui plutește frântă?

De ce n-aș povesti aceste toate
Eu, piatra bucuriei sugrumate,
Eu, stânca aspră care duce greul?
Dacă de ea lega-va Prometeul.

Ficatul lui pe-al meu îmbolnăvindu-l,
El ține focu-n gură, eu colindul,
De ce să las cuvintele s-adaste
Ca eu sa-mi spăl ființa de contraste?

Eu nu sunt eu, eu nu-s de-adevărate,
Decât înlănțuit de - aceste toate.
De ce n-aș destupa o nouă eră,
Urmând halucinanta mea himeră?

Voi fi cel hăituit, voi fi cel mare,
Ducând în cârcă semnul de -ntrebare.

Sonatină pe motiv de colind - Yvonne Rossignon

Şade Maica Domnului

 Maică tânără şi albă.

Ca o iarbă, ca o nalbă

Pe sub pomii raiului,

Şi în poală-albastră ţine

 Prunc bălan de muşeţel

 Vin miroasele şi-albine

 De prin scorburi şi din cel

Mai pierdut ştiubei, şerbeturi

 Galbene de chihlimbar

 Îi aduc; şi cu cofeturi

 De stamine în pahar.

Vin arhangheli albi de crini

Şi lalele legănate -

De paşi moi de fluturi lini

Cu atlasuri îmbrăcate.

Prunii floarea-şi încălţară

Ca să suie nesimţit

Cu târlici uşori de seară

Drumuri albe de cuţit.

Fluturii abia adie

Şi-i fac umbră şi-i fac boare

Pruncului de păpădie,

Şi-abia cutezau să zboare.

Vin din rânduiala morţii

Ierburile şi gândacii,

Îngerii din straja porţii

Şi zodiacul şi copacii.

Vin culorile să-l vadă:

Una mare-a fost în viaţă,

Alta-n lume-a fost zăpadă,

Alta cer de dimineaţă.

Alta ochi de căprioară,

Alta iarbă şi şopârlă,

Alta miez de lăcrimioară,

Una brazdă, una gârlă.

Numai roşul stă şi plânge

Sânge-a fost şi-a fost făclie

Ochi de jar care se stânge.

Morţilor lumină-n glie.

Numai roşul nu cutează

Să se-apropie că-l ştie

Maica sfântă; ea veghează

Căpătâi de veşnicie.

Din „Gând Românesc”, 1938

Noi, poeții murim - Yvonne Rossignon

Noi, poeții murim

cum  mor copacii: 

de la vârf la tulpină,

fulgerați de-o durere

ca ei de furtună.

Fulgerul poate fi un cuvânt,

poate fi o privire.

Fiți buni cu poeții:

nu mușcă și nu vânează.

Țes numai vise aievea de vis

la hotarele vieții,

așteptând fără simbrie

să prindă în ele Cuvântul.

Din volumul „Cântec de lumină frânt”.

Bereta roșie a lui Paracelsus - Gabriela Melinescu

Valoarea ta: o viață rătăcitoare.
Eternitatea ta: nașterea în apropiere de podul Diavolului 
sub care curge râul Sihl, lângă Einsiedeln.
Iubesc bereta ta roșie mai mult decât toate învățăturile,
bereta care se poate transforma în trandafir,
apoi în crin alb,
și la urmă într-o stea întunecată.
Iubesc bereta ta roșie prin care Dumnezeu însuși vorbește 
insesizabilul dialect al filozofilor.
Te întâlnesc încă pe mare, în pădure, pe câmp, 
mereu aplecat peste infinitul jurnal intim al Naturii.

Călătorind - Gabriela Melinescu

Iată, hainele fluturate de curentul elicei
și plăcerea acestei răcori!
Și impresia limpede că învățam să merg
și tu cu grijă mă țineai de subțiori.
Încă din vremea aceea iubeam
locul ascuns din grădina cu sălbatice flori.
Veneau doi tineri părând frate și soră
pictați pe un zid de culori.
Vorbeau de un lucru însemnat,
ea încerca să tăgăduiască,
mirosea în urma lor
a mama și tata când se pregăteau
înmiresmați să intre în casă.
Să fi fost aievea,
să fi fost în zori?
Și impresia limpede că învățam să merg
și tu mă țineai cu grijă de subțiori.

Mahalaua - Octavian Soviany

O mahalaua mea cu melodrame
O mahalaua mea cu comedii
Unde veneau pe vremuri panorame
Şi consumau vecinele tării

Vârtos condimentate în cămară
/Ce anason! Ce chimion sublim!/
Şi-şi înşelau în fiecare seară
Cu alţi bărbaţi bărbaţii legitimi

Iar fetele sâlhui ca buruiana
Îşi arătau buricul pârguit
O mahala iubeaţă unde Leana
Lui Tampa din amor s-a otrăvit

Şi au jelit-o foarte tare fraţii
/Pe unu-apoi l-au luat şi l-au închis/
O mahala unde se fac libaţii
Cu vermut şi cu verde de paris

Şi-n care ca un fel de Peter Schlemihl
Venit să locuiască-n Suburbiu
Pe braţul său subţire domnul Emil
Îşi duce umbra ca pe-un pardesiu

O mahala cu fum posac de pipă
Şi crâncene duminici de guleai
În care Mimi suferă de gripă
Şi-i tristă ca un dric cu patru cai

Petreasca s-a făcut bisericoasă
Şi-şi scarpină găinile pe moţ
Mai arde la soroace câte-o casă
Mai dă la Breckner spargere vreun hoţ

O mahalaua mea cosmopolită
Unde e mare tartor Fischer Fritz
Ce umblă cu o vulpe îmblânzită
Iar cofetarii scriu pe biscuiţi

Urări de viaţă lungă la cucoane
Femeile de casă fac peltea
Râtanii se preumlă pe maidane
E cincizeci de bănuţi o acadea

Miroase-n prăvălii a scorţişoară
Săsoaicele din Prejmer vând gulii
Iar domnul Emil cântă la ghitară
Ramonazărilestrandafirii

Băbuţele vorbesc domol în pilde
Şi au cutii batave de cafea
Iar câteodată domnişoara Hilde
Îl ia pe Fischer Fritz la cinema

Anichitoaia-i veşnic suferindă
Şi prin grădini cresc tufe de leuştean
O mahalaua mea cu fanţi de ghindă
Amorezaţi de Ici Totoian

Şi unde costumaţi ca nişte angeli
Noi învăţăm ca fără mult tam-tam
Să facem din tristeţe zahăr candel
Şi din melancolie marţipan

O mahalaua mea de zahăr candel
O mahalaua mea de marţipan.

Fabulă cu prieteni - Aurel Sibiceanu

 

Ei cu spade lungi mă îndepărtează,

cu vorbele mele mă clevetesc,

îşi închid casele

cu ospeţiile mele vechi.

 

Au turme şi ogoare, corturi şi ţarcuri,

au şoimi de vânătoare

şi surâsul vânăt-amărui,

au femei liniştite ca tutunul

în sipet de argint.

 

În dragostea de ei mi-e toată truda,

cu sângele îi apăr de stihii,

dar ei tot îl găzduiesc pe Iuda.

 

De împiedicarea lor pe Cale,

nu cumva o vină am şi eu,

nu cumva ÎL uit pe Dumnezeu…

Aniversare - Aurel Sibiceanu

Într-un veşmânt aproape franciscan

şi amintindu-mi că astăzi

este ziua mea de naştere,

trec prin blânda lumină a frunzelor.

Cei ce mă urăsc mi-au dăruit o singurătate,

cei ce mă iubesc mi-au dăruit o singurătate

mai mare, ceilalţi stau

nepăsători printre nimicurile de aur şi argint.

 

Din când în când îmi privesc mâinile –

lumina lor bătrână are chipul amar al scoruşelor,

Pe ele sunt scrise zile şi nopţi,

dinţi de lupi şi umbre de antilope.

Scriitura aceasta este pentru mine

o peşteră de sacerdot, un labirint.

 

Mă spăl pe mâini, parcă sperând să alung

toate acestea într-o îndepărtată ţară !

Dar eIe, zilele şi nopţile, dinţii de lupi,

umbrele antilopelor, îmi grăiesc

într-o neştiută limbă despre tăcerea desăvârşită.

Este minunatul Dar ce mi s-a făcut azi,

când stau liniştit în mormântul zilei mele

de naştere, ca unul care am fost

şi fiul zilei sale.

Descoperiri prea mari - Marin Sorescu

Descoperiri prea mari mai sunt puţine.
Şi mai puţine pentru cel sărac.
La jumătatea dintre rău şi bine
Tu stai pierdut pe gânduri şi buimac.

Pe-o piatră de hotar vezi un gândac.
Pe multele-i picioare-abia se ţine.
E-un cer deasupra voastră trist, opac.
Găuri de şarpe câte sunt, sunt pline.

Şi unde să te vâri şi să-ţi ascunzi
Nedumerirea grea că nu pătrunzi
În miezul lucrurilor, cât de cât?

Gândacul e şi el nehotărât:
Vede-un păianjen alb, cu ochi rotunzi,
Tocmai, cu firu-i lung, s-a strâns de gât.

Pe osie - Marin Sorescu

Pe osie, pe osie, mereu,
Chiar dacă spiţa roţii spune: Vezi-l,
Căci osia-i chiar bunul Dumnezeu
Şi, în hurducătura lumii, crezi-l.

Când smocul ierbilor uscate iezii-l
Tot pasc, tot pasc, sub clopotul amiezii,
Pe osie, pe osie într-una,
Cobori în iad, atingi cu geana luna.

Pe osie, cât este drumul lung
Şi roţile timpanul ţi-l străpung.
Cu toate drumurile-ntr-o morişcă
Mişti osia şi osia te mişcă.

Pe osie, pe osie, la greu
Şi viaţa fuge-n urmă… Eu sunt eu?
Mişcarea te-nfierează, ca pe vite,
Şi pomii-ţi taie umbra cu cuţite.

Dacă există Dumnezeu - Ioanid Romanescu

Când voi lăsa în urmă numai umbra

nu spre moarte mă voi îndrepta

ci în braţele mamei mele

cum astfel fiecare ajunge

în braţele celei ce l-a născut,

cum însăşi mama stă în braţele

mamei sale care stă în braţele

mamei sale care stă în braţele

mamei sale…,

îmi închipui că dincolo e o lume visând

în braţele unei mame uriaşe

dacă există un dumnezeu

nu poate fi decât femeie.