Clavecinul - Dimitrie Bolintineanu

 

Cum sub vise d-aur frageda juneţe

Pare la vederea minţii omeneşti,

A părut în sală, dulcea frumuseţe,

Sub graţii cereşti.

Adunarea toată repede-ntorcea

Ochii, cu plăcere, către dulcea mea.

Între păru-i negru strâns în cosiţele

Albele camelii se pierdeau plăcut

Cum prin geana nopţii, depărtate stele

Scântei un minut.

Fiecare sunet ce-orologiul vărsa,

Sufletu-mi, lovindu-l, crud îl fărăma,

Astfel sună-n inimi orice lovitură

De ciocan pe cuiul tristului sicriu

Unde se întinde dulcea creatură

Care noi iubim.

Ea-nţelese doruI ce mă-mpovăra

Şi de rozioare faţa-şi scutura.

M-adora pe mine dulcea mea frumoasă?

Cine poate spune misteru-i divin!

Se-ntrista tăcută, se punea sfioasă

Lâng-un clavecin.

Mâinile-i p-octavuri se jucau uşor

Deşteptând lugubre sunete de dor.

Ochi aprinşi de flacări ce-i îndivinau,

În născânde lacrimi dulce se scăldau.

Ca plăpânda rouă peste-o rozioară

Ce la zori deschide graţiosu-i sin,

Rătăcea surâsul p-a sa buzioară

Cu purpur divin.

Sub orice mişcare, formele-i lumeşti

Răspândeau tezauri de graţii cereşti.

Danţul urmă cursu-i... Muzicile sună;

L-a plăcerii undă sufletele zbor;

Numai eu cu râderi, vorbe de minciună,

Ascundeam crud dor.

Căci la faptul zilei fost-am preursit,

Ca să las pământul inimii dorit.

Vocea-i adorată, dulce,-amăgitoare,

Dar învăluită de profundu-i chin,

Se-ntruni cu-aceste vorbe-ntristătoare,

Dureros suspin

„Dacă şi cerul încă-a voit

Ochii-mi d-acuma să nu mai vază

Chipul tău dulce ce mă-nviază,

Decretul soartei fie-mplinit!

Uită-mă-ndată! La ce vei duce

Cu tine dorul unei simţiri

Din care nu ştii decât trudiri

Şi niciodată farmecu-i dulce!

Vai! Pentr-un suflet ce s-a zdrobit,

Uitarea-i floarea vindecătoare,

Floare ce creşte surâzătoare

În câmpul morţii cel veştezit.

Eu mă voi stinge p-acest pământ

Ca crinul dulce ce-n lacrimi piere

Şi nimeni ştie cruda-i durere

Ce-i pleacă fruntea către mormânt.

Când te-i întoarce din întâmplare,

Afla-vei toate la locul lor,

Pline de viaţă, juneţe,-amor,

Precum fusese l-a ta plecare.

Ochii tăi poate m-or căuta...

Eu voi fi lipsă, vai! dintru toate.

Atunci la mine gândi-vei poate

Şi ochii-ţi de lacrimi s-or îneca!"

Astfel răspândeşte tânăra-i cântare.

Dalbe lăcrimioare-nrouă faţa sa.

Sufletul ei fraged, într-o căutare,

Se părea că-mi da.

Au trecut pe viaţa-mi zile de durere,

Chipul ei cel dulce de când n-am zărit.

Dar nimic nu stinge din a mea vedere

Îngeru-mi dorit.

Iar când văz femeie lângă-un clavecin,

Inima-mi exală un adânc suspin.

Trage-ţi oblonul - Octavian Goga

 

Ascultă, copile, ce-mi spune viaţa:

De-a pururi în umbră să torci al tău gând,

Când simţi în pleoapă o lacrim-arzând,

Ia seama la vreme şi acopere-ţi faţa,

Să nu fie ochi să te vadă plângând.

Alături cu alţii te-nşiruie-n horă

Şi lumii plăteşte-i cu ce-i eşti dator,

Fă-i patimei tale din zâmbet zăvor,

Tăcerea să-ţi fie statornica soră,

Să nu ştie nimeni ce rane te dor.

Iar noaptea când cade şi ceaţa se lasă,

Tu trage-ţi oblonul, să n-ai mărturii,

Şi-atunci sub tavanul ascunsei chilii,

Despătură-ţi taina ce-n suflet te-apasă,

Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...

Cântec - George Topârceanu

Frumoasă eşti, pădurea mea,

Când umbra-i încă rară

Şi printre crengi adie-abia

Un vânt de primăvară...

Când de sub frunze moarte ies

În umbră viorele,

Iar eu străbat huceagul des

Cu gândurile mele...

Când strălucesc sub rouă grea

Cărări de soare pline,

Frumoasă eşti, pădurea mea.

Şi singură ca mine...

Către secolul de acum - Nicolaus Olahus

 

Ce secol fost-a vreodată mai sinistru?

Ce ciumă crâncenă mai aducătoare de moarte?

Ce pedeapsă mai crudă decât aceea a Styxului

Şi a lăcaşului lui Pluto cel nemilos?

Ce venin mai funest decât tine,

Secol îngrozitor?

Cine, rogu-te, şi-ar fi închipuit vreodată ceva mai crud

Decât otrava ucigătoare din Colchis?

Sau pedepse mai grele decât ale lui Hercule?

Semănat-au oare Erinys sau Megaera un război

Atât de crud în sânul muritorilor

Ca tine, secol criminal şi perfid,

Vrednic de cuvinte de blestem?

Colo, călăreţul păgân, pustiind hotarele Italiei,

Pradă lăcaşurile sfinte,

Aici, cruzimea sălbatică a neamului turcesc

Vai, pe noi, pannonii distruşi

Şi cu puterile odinioară neîntrecute, acum înfrânte,

Ne extermină din cauza discordiei

Unor duci şi principi

Care se închină în religia preasfântă a lui Hristos;

Dincolo, flotele duşmanilor, pline de tâlhari,

Tulbură întinsul apelor mării.

Otrava stă ascunsă în inimile noastre,

Dogme nedrepte răspândesc moravuri nemiloase.

De aceea războiul, foamea şi ura

Nimicesc, vai, ţările noastre.

Milă nu mai este,

Iar discordia ce bântuie toate ţările

Aduce primejdie celor buni.

Acest secol atât de crud

Răpeşte sfânta linişte, distruge, ucide.

Dar încotro mă răpeşte acum un suflet olimpic?

De ce anume mai degrabă nu mă plâng?

Matei, singurul meu frate, a pierit în floarea vârstei.

Pe de o parte, mă stăpâneşte durerea,

Pe de alta, mă bucur că a scăpat

Fără ca acest secol perfid şi nelegiuit

Să fi întinat moravurile sale.

Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam - Nicolaus Olahus

 

Îngrijorat călător, dacă vrei să ştii a cui oase

Lespedea rece de-aici le-adăposteşte, te rog:

Mersul grăbit îţi opreşte şi-ascultă a mea tânguire.

Dacă opreşti al tău pas, tu vei afla ce doreşti.

Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,

Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit.

Dărăpănatul său trup odihneşte-n mormântul acesta

Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.

Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea

Sa minunată la toţi oamenii cei renumiţi.

Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse,

S-arătat pe deplin geniul duhului său.

Harnica lui tinereţe neîncetatului studiu

Fu închinată, când Biblia tot cerceta.

Când a crescut înţeleptul lui cuget şi-ajunse om matur,

În univers ca o stea fără pereche luci.

Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrâneţea, în lume

N-a mai putut încăpea geniul său strălucit.

Anii târzii, ce-ndeobşte slăbesc ale minţii podoabe,

Lui i-au sporit şi mai mult rodnicul minţii belşug.

Să mai înşirui pe rând însuşirile sale alese?

Nimeni în stare nu e să le înnumere, cred.

Căci după cum biruieşte soarele stelele toate,

Astfel şi el pe ceilalţi toţi învăţaţi i-a-ntrecut.

Viaţa întreagă îi fuse atâta de neprihănită,

Că îl poţi lua însuşi tu ca fericit îndreptar.

Despre aceasta ne dau mărturii credincioase ale sale

Opere ce-au izvorât dintr-un cucernic talent.

Ele redau neclintita-i credinţă şi firea-i curată.

Chipu-i, ce parcă e viu, şi trăsăturile lui:

Ele ne-arată şi drumul cel drept înspre culmile-nalte

Ale-nstelatului cer ce-i pregătit celor buni.

Iar dacă vrei a afla de ce-nlăcrimaţi mi-s obrajii

Înrouraţi, să m-asculţi - rogu-te - încă puţin.

Când împăratu-nvingea pe iberi înspre soare-apune

Carol, ce este stăpân pe universul întreg,

Iar generoasa lui soră domnea în Brabant şi în Flandra,

Ocărmuind în chip drept prin înţeleptul ei sfat,

Sta credinciosul Erasmus în oraşul ce-i zic Basilea,

Care un nume-şi luă după al său împărat.

Sufletul nostru era înfrăţit prin virtuţi şi credinţă

Ce ne-ndemnau a trăi şi a muri la un loc.

Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea

Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi.

Însăşi regina a fost cuprinsă de-o vie-nclinare

După acest învăţat însuşi de cer înzestrat.

Ea de dorinţă ardea să-l vadă pe Erasmus

Şi să discute cu el, sacre cuvinte schimbând,

Deci fu plăcută la toţi scrisoarea prin care pe dânsul

Îl îndemna a veni, tot stăruind ne-ncetat.

Tocmai îmi făgăduise prin multe scrisori c-o să vină

Şi mă vestea tot mereu că va porni în curând.

Ba-mi şi scrisese cu propria-i mână mai multe dorinţe

Ale curatului său suflet, în câte-un răvaş.

Tocmai se pregătea să vie să-şi vadă iubita

Ţară, prietenii scumpi şi părintescul cămin.

Însă pizmaşa Lachesis a rupt urzita sortită,

Iar în mâna-i luă Atropos firul tăiat.

Iată de ce nu putu Erasmus să-şi plinească dorinţa:

Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu.

Iată de ce, sfâşiat de chinuri cumplite, tristeţii

Pradă sunt azi tocmai eu, ce pe-ntristaţi mângâiam.

Fi-va notată c-o piatră cernită deci ziua de astăzi,

Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi.

Scrieţi dar, ceată sfinţită a barzilor, triste distihuri,

Plângeţi, o, Muze, iar voi, Graţii, bociţi pe cel dus,

Căci răposat-a Erasmus, de-a părinţilor noştri

Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi.

Ce fericit aş fi fost dacă soarta-mi dădea-ngăduinţa

Încă de vie să văd faţa amicului scump!

Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,

Cu ne-nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc,

Când ursitoarele triste urzeala o ţes şi o taie

Deopotrivă la toţi, şi renumiţi, şi umili?

Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă

Nimeni decât când îi e ceasul de sorţi hotărât.

Deci, cititor, ce te îndrepţi spre mormântul acesta, o vorbă,

Cea de pe urmă, să-i spui astfel, cu gândul blajin:

Bunul-rămas eu pe veci îţi doresc, o, ilustre Erasmus,

Care de-acum ai trecut printre bărbaţii cereşti.

Bunica - Nicolae Labiş

O sfântă din icoane cu fața zâmbitoare,

Cu ochii de cărbune, cu părul ca de nea,

De-o bunatate rară, cu inima deschisă,

Curata ca și crinul. Așa-i bunica mea.

O, cum o văd si-acum, cu furca-n brau înfiptă,

O văd și simt cum trece prin mine un fior,

Căci parca-aud si-acum povestea cu craiese

Și fusul la ureche cum sfârâie usor.

Aceasta poezie iti este închinată,

Bunica scumpa, ție, din tot sufletul meu.

Ești sacra pentru mine și te asigur buno,

Că vie și măreață ramane-vei mereu.

Patronul - Maria Banuș

 

Din jilț adânc, din jilț pufos 

s-a ridicat un domn verzui. 

Avea un frac de mort luxos 

și ochii stinși și preasătui. 

- «Mi-ați spus din fabrică să plec. 

Mi-aţi zis: tâlhar. Călău, mi-ați zis. 

Și arme n-am decât un cec.

Poate cu cecul v-am ucis? 

Eu, nemilos? Eu, un gingaș! 

Când văd un prunc rahitic, fug. 

Port oare chip de ucigaș, 

de om care jupoi și sug? 

Nici în grevişti, pe vremuri grele, 

n-am tras. Dar oare-aș fi putut? 

Răcani în zdrențe și-n obiele 

făceau ce trebuia făcut.

(Foc. Morți. Rezistă. Nu se lasă. 

O, de-aș putea să mă calmez!) 

Făceam lumina mică-n casă

și îmi puneam un vals vienez.

Dar iar mă turbura ministrul: 

Ce facem?, - „Reprimăm", gemeam. 

Plângea în mine valsul, tristul, 

și reprimam, și reprimam...

N-a fost uşor, o viaţă-ntreagă 

în slujba ordinei să fiu. 

Dar cu conştiinţa nu-i de şagă. 

De ce m-ați alungat, nu ştiu.>>

El tace. Îl privesc cu ură. 

Ochiu-i sticlește stins, pustiu. 

Fracul, perfect ca tăietură, 

cuprins de-un tremur, pare viu:

«Nu-s mort, s-o știi. Par mort, dar nu-s.

Nici singur nu-s. Mulți domni în frac 

mai au câte ceva de spus 

deși se-afundă-n jilț și tac.

Am fost blajin, am fost prea bun. 

Azi sunt în stare de orice»... 

vorbise mult. Acum tăcea. 

Un leș verzui părea că e.

«Gingașe domn, îți mulțumesc, 

îți multumesc c-ai apărut. 

Furat de muncă, uit, greşesc 

și cred c-ai putrezit de mult.

Azi știu că duhul tău nu doarme, 

că porți pistolul sub gheroc, 

dar fii pe pace, avem arme

Şi ac de fiece cojoc.»

Scherzando - Maria Banuș

 

Să pot să scriu o poezie blană, 

o poezie lapte crud de vacă, 

o năzdrăvană care să le placă

puberilor, să zică: „E babană.” 

Să fie-o javră jucăușă, bearcă. 

Să dea, în vis, mângâieror din coadă. 

Un vas fantomă, calm, să intre-n radă 

și da și nu să se iubească-n arcă. 

Antemallarmeană. Poe: tot ante, 

și, fără conotații, vorba coadă 

să-nfoaie zâmbet. Mulți să cadă pradă 

unei lejere stări șampanizante. 

Să iau din urmă veacul de masacre. 

Un crai de ghindă să-mi șoptească: „Mando..." 

Apoi să-i fac stufat, ciorbițe acre, 

și să-nviem în 2000, scherzando.

Editura Cartea Românească, 1990

Noaptea de Înviere - Theodor Aman

 

Cucoarele - Șt. O. Iosif

Satu-i strîns în bătătură,

Cîntă, joacă, chefuieşte...

Sună toba; plin dulapul

Se-nvîrteşte.

În văzduh e-atît albastru!

În senin e-atîta soare!

Înnegresc departe stoluri

De cucoare...

Vin copiii-n fuga mare,

Iese lumea-n drum grămadă, —

Un moşneag ridică mîna

Să le vadă...

Dă din cap, zîmbind, clipeşte

Şi îngînă veteranul:

— Le-oi mai apuca eu oare

Şi la anul?...

Romancero espanol - Mihai Eminescu

Copii de pe natură

Furtişagurile literarii ale lui Cocovei Moretto sau vicleniile lui Scapin traduse-n spanioleşte de Signorul Don Lopez de Poeticales

Motto: Es muss auch solche Käutze geben

Istorie ciudată! Timpii se iau de păr şi se trag îndărăt! Trecutul e viitor şi viitorul trecut. — Anul 15... a furat pe anul 1870 într-un mod oribil şi cu precauţiunea vicleneşte zâmbitoare cum că n-are să fie recunoscut. Odată... în timpi mai... în anul 1870 trăia în România un scriitor care se ocupa din principiu şi meserie cu chir Cocoveiu, întunecoasă bufniţă ce cutreiera tribunalele României, care-n loc de cocoveaul îngâna încet şi printre dinţi vorba: Considerând!...

Acest autor de caraghioslâcuri, moldoveneşte de mascarade, s-apucă-ntr-o bună dimineaţă sau într-o bună seară sau într-una din zile (căci două nu i-ar fi trebuit genialei Lopăţi) să scrie-n româneşte o comedie: Viclenie şi amor, în trei acte, cu boschet şi cu ascunzători secrete şi tainice totodată, şi în versuri neversificate.

În anul 15... post Christum natum trăieşte şi un autor spaniol, Moretto, şi scrie şi acela o comedie cu titlul Dona Diana, adică... lotrul de el! schimba pe Elena lui chir Cocoveiu în Diana — şi din România transpune scena tumna-n Spania. Ei, drăcia dracului! — Ş-apoi neci nu spune chir Moretto c-a tradus-o de pe moldovenie pe spaniolie. I-am trimis lui Moretto o depeşă în regiunile cereşti, ca altă dată de va îndrăzni să copieze în anul... o comedie scrisă româneşte în anul 1870, să aibă cel puţin precauţiunea ca să puie pe doşcă: tălmăcită de pe moldovenie în anul cutare da' nu aşa!...

A. — De ce pângi, o, Dona Diana,

De ce ochiu-ţi lăcrimează?

Nu eşti sântă şi frumoasă

Ca o dramă spaniolă?

Ştii: don Manuel, perfidul,

Inconstant iubeşte-o altă,

Alta brună, dulce, pală,

Ca o noapte-a primăverei.

D. — Nu-i aceea ce mă doare,

De ce inima mi-e-amară,

Căci don Manuel ş-acuma

E fidel ca totdeuna;

Dar aceea ce mă doare

Şi-ochii mei îi fac să plângă

Este că Negruzzi Iacob

M-a tradus în româneşte.

A. — Şi de ce tu să te superi,

Ideal al lui Moretto,

Au în limba cea germană

N-au tradus ei comedia,

Ei, străinii! Îns-Espańa

Te adoră, o, Madona,

Cum mi te-a creat Moretto.

D. — Neci n-aş plânge, caro mio,

De ar fi traducţiune;

Rea or bună, ea nu schimbă

Din valoarea mea internă.

Dar Negruzzi, mio caro,

El a scris o comedie,

Comedie-originală:

Viclenie şi amor.

Acolo mă văd pe mine,

Figurând sub nume Elena,

Iar pe Manuel, il caro,

Văd că mi-l numesc Costică.

Dară cum c-a imitat-o

Neci n-o spune, neci n-o scrie,

Ci pe mine mă sileşte

Să recit la versuri rele

Care sună ca drimbala

A ursarilor gitani.

A. — De-a făcut asta Negruzzi

Cu Madona lui Moretto,

Atunci eşti nenorocită

Dona Diana, Dona Diana!

1870