Miazăzi de vară - George Bacovia

Duminică simplă, burgheză...

cântec de orgă stricată,

ce veche baladă mai plânge

pe-un splai, așa, dintr-o dată?

Ecou secular și târziu...

și-al zilei năduf, o ruină -

sumbră baladă germană

pe străzi, în cetatea latină.

Visări budiste - Ion Pillat

I.

Nu e întâia oară când ne-nchinam iubirii

și sub umbrar de ramuri ne spunem orbul dor.

De-o seară ne cunoaștem, dar farmecele firii

de mult în noi sădiră năvalnicul fior...

ne prinde veșnic Zeul în plasa amăgirii.

Ne căutăm dorința pe drumul către moarte:

în valul verde-al mării, învăluiți de foi,

în noi, cu noi, scânteia iubirii mai departe

purtând din treaptă-n treaptă spre alte chipuri noi -

iluzia vrăjise cărările deșarte.

Mai ții tu minte-amurgul pe apele polare,

noi, două foce, sprinten spărgând val dupa val?

Pluteau măreți ghețarii topindu-se prin zare

și noi plecați cu dânșii - iar turma de pe mal

privea lung pribegia pe mări crepusculare.

0 seară, primăvara, pornirăm împreună

când fluviile se umflă și punți de gheață cad

căci nu găsea de hrană poporul meu pe dună.

Un râu înot urcarăm și din păduri de brad

îeși, ca azi senină, spre noi aceeași lună.

Mai știi cetatea moartă în zidurile mute,

lianele pe arcuri de marmură, pe porți?

Și noi lungiți pe soclul statuilor căzute,

doi șerpi, în nemișcarea acelor ce sint morți,

domneam sfințiți de veacuri pe templele tăcute.

La Angkor-Vath când noaptea cinocefalii latră,

când leneșii crocodilii din iazuri se desfac,

pe idolii de-aramă, de-argilă și de piatră

zăream aceeași lună pe ceruri și în lac

o clipă - și pe urmă ne-ncolăceam la vatră,

Mai îți aduci aminte ce falnic tu, condorul,

îți părăseai cuibarul acoperit, de stânci?

Deodată întinzându-ți aripa îți luai zborul,

iar eu, rotind deasupra genunilor adânci,

cu penele zbârlite îmi așteptam odorul.

Porneam brăzdând prin aer lungi pârtii de lumină;

fugeau muflonii negri sărind din pisc în pisc,

căzându-le pe spate îi sfâșiam drept cină.

Flămânzi purtănd spre ceruri fâșii de carne-n plisc

urcam - și pe văzduhuri aceeași lună plină.

Apoi cu armăsarii dorința-mi reîncepe;

cutreieram pămăntul din Volga la Altai,

și-n herghelii sălbatici nu fugă alte iepe

mai mândre când, fugară, tu nările-nălțai -

și valuri, valuri iarba se legănă pe stepe.

Apoi... dar e zadarnic trecutul să-l deșir!

Să ne lăsăm mai bine furați de vraja lumii,

ne vin în vânt miresme de fân și trandafir,

din nou îmbracă marea talazurile spumii

și Zeul țese iarăși al amăgirii fir.

II.

De cand pe valul vremii tot urc si tot cobor

sub mii de învelișuri aceeași suferință

- împins din formă-n formă de altă nazuință -

de moarte nu mi-e teamă, m-am învățat să mor.

Dar când dezgroapă luna capela-mausoleu

din umbra unde mâne voi fi întins - aminte

mi-aduc deodată straniu de vechile morminte

în care dorm de veacuri acei ce fură eu.

Pe lâng-o mare albă, tăcută ca un lac,

mă îngroapă cu psalme poporul meu, nomadul.

De două ori același nu-mi fuse-n viață vadul:

acuma cu nisipul de-a pururea mă-mpac.

Djebe, cuceritorul, nebiruitul khan,

pământul îl călcase sub tropot de copite:

acuma peste mine cu zboruri liniștite

șiraguri trec cocorii gonind spre alt liman.

Cu trandafiri salbatici sădiți jur imprejur,

într-o grădină unde îți pierzi sub mușchi cărarea,

lin odihnesc. Copacii de vânt își lasă floarea.

mormântul mi se pare că e la Nisapur.

Pe-atunci poet sufitic cuvântul tălmăceam;

iar când m-am stins în toamnă, culegătorii viei

priveau, uitând Coranul cu rodul nebuniei,

cum se strecoară pacea in ochii lui Khayyam...

Și noaptea câteodată mă-ntreb în care țări

își vor găsi uitarea mormintele de mâne.

Dormi-voi iar sub paza grădinilor bătrâne?

Visa-voi în cadența neturburatei mări?

De moarte nu mi-e teamă, m-am învățat să mor

împins din formă-n formă de altă nazuință

- sub mii de învelișuri aceeași suferință -

de când cu valul vremii tot urc și tot cobor.

III.

O, Buddha Sakya Muni! Tu singura-mi credință,

tu ce lucesti luceafăr pe marile durerii,

în calea spre odihnă a mistuit puzderii

de suflete si chipuri eterna mea ființă.

Chiar ruga mea de astăzi și ruga mea de mâine

- Nădejdea care fost-a, nădejdea ce va fi -

închipuiri sint numai si se vor isprăvi...

pieri-vor pieritoare ca un lătrat de câine.

Deci, nemișcat, Alesul spre formele ce mor

privească: el cu sine, când roata vremii trece,

de-acuma va rămâne în viața pururi rece:

un schimnic înfrățitul cu al Nirvanii fior.

Va trece, spune legea, de mii de ori un an

ca să te poți desface de rodul unei fapte,

și așteptând în tremur mă-ntreb cu ochii-n noapte:

Din ce afund de patimi răsare-al meu karman?

Strabat de mii de veacuri poteca dezrobirii

și oameni fără numar în sânge m-au purtat

în cicluri planetare când fată, când bărbat,

străpuns pe rând de teama și dorul nemuririi.

Deoarece dorința de viață-i născătoare

mă sperie chiar ruga de a fi o neființă,

că poate, cine știe, rodind ca o semânță

din haos voi renaște cu capul către soare,

Spre altă transmigrare împins neîncetat.

- De e acesta scopul și dacă n-oi ajunge

să sfărâm în Nirvana destinul ce mă-mpunge,

de mine mă dezleagă, o Sakya Baghavat!

Alexandra - George Țărnea

Poți crede tot ce vrei mai bine,

copiii nu greșesc nimic,

au dreptul să-și iubească visul

și zânele din Carul Mic.

 

Tu încă nici nu știi ce mare

se-ntinde peste noi un cer

și câte vânători de suflet

în schimbul vieții ni se cer.

 

Am să mă-ntorc bătrân odată

să-ți spun cum e și-n alt tărâm,

dar pân’ atunci sădim semințe

de soare șchiop pe caldarâm.

Azi prindem fluturi, Alexandra,

și pui rătăcitori de nori.

E necesară pentru suflet

și nebunia, uneori.

 

1982

Umbra lui Dumnezeu - Lucian Blaga

Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi,

ce-n spațiu se desparte și s-adună,

pământ e ea, și prund și undă,

un drum cu călătorul dimpreună,

fântână-adăpostind o lună.

Umbra lui Dumnezeu e mai vârtoasă în lumină,

mai grea ca alte umbre. Și nu-ți scapă.

Și poți s-o strângi sub chip de holdă și grădină.

Și poți s-o bei în chip de apă.

Octavian Paler despre trecut

Trecutul nu este o arhivă, o magazie, unde scuturând praful, găsești și azi și mâine și poimâine aceleași lucruri, mai uzate, mai șterse, dar în fapt aceleași. Trecutul trăiește, e viu, se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă.

Moartea trubadurului - Vintilă Ivănceanu

Iubito, mă gândesc la tine

ca un borfaș la ceasul unui lord!

Dar se ciocnesc în carnea mea drezine

și caii au atac de cord.

Vezi în oglinzi un sân de-al tău

cu steagul alb înfipt în el?

A fost mușcat de-un câine rău

și sărutat de Wilhelm Tell.

Și părul galben ca un galben,

părul albastru, părul roșu -

O! Părul tău și morții tăi și Amen

când ți-ai tăiat iubita mea cocoșu’.

Și mâna ta pupată de mireni,

ciorapii tăi mirositori de damă

prinși cu lassoul ca bătrânii reni...

Și eu întors pe partea treia,

cum se întoarce mortu-n groapă

și-și vede în pământ femeia

făcând amor cu doi bărbați de apă.

Și eu iubito, eu sărmanul,

zvârlit cu degetul la rișcă,

mortul când ia în gură banul

sâ treacă apele în brișcă.

Jos pălăriile - Vintilă Ivănceanu

Atâtea aripi ne punem la călcâie

și-atâția câini se sinucid pentru noi.

Singur jokeul scapă mutilat,

târnosit, linșat,

ca o Madonă prinsă-n patul

unui bătrân halterofil.

Dar noi zâmbim,

cocoașa noastră cade

în curtea unui farmacist...

câini sinuciși, călcâiele cu aripi

și farmacistul îngroapă borcanul cu șoricioaică

sub perechea de soldat și soldățoaică.

Și totul e echilibrat

ca mortul vechi, extrapolat.

Deci așa?

Jos pălăriile,

în fața mea jos pălăriile,

eu m-am născut din adulterul

Madonei c-un halterofil.

Jos pălăriile, în fața mea jos pălăriile

eu m-am născut să vindec lepra

scuipând pe ea poem după poem.

Eu m-am născut să spun că

mortul e mort că buba este bubă

că pianul e măcelărie

așa cum marea-mi este mamă,

așa cum eu sunt calul patriei,

așa cum chelnerul adoarme

în propriu-i platufus

ca un steag.

Jos pălăriile, în fața mea jos pălăriile

eu m-am născut să înviez morții

scuipând pe ei poem după poem.

Copilul din vin - Adrian Păunescu

În butoaie mari, de comină,

înainte de cules intram, curat și alb, 

cu o cămașă ruptă pe trup, 

ca o schelă de păianjen.

Înăuntru se vânzoleau

imperii asfixiate de vin vechi, evaporat,

cu o lumănare luminam

fețele vinului mort.

Într-o parte icoane de iad

cu draci roșii care mâncau armăsari,

în cealaltă parte munți, fioroși

plantați cu brazi, și strigoi de suprafață

îmbrăcați în papură.

Năvăleau mirosurile atunci peste

fragila lumânare.

Și eu mă speriam de parcă

s-ar fi rostogolit butoiul cu mine,

într-un râu.

Intram în butoaiele mari, inainte de cules, 

copil, încălzit de spaime, intram, 

iar trupul meu de-atunci, curat și alb,

în mijlocul roși al vinului încă mai e, 

și-mi beau din vinuri amintirea, 

amețitoare, expansivă, de nerepetat.

Din doi în doi - Adrian Păunescu

Uită dacă poţi

calea înapoi,

i-a cuprins pe toţi

răul dintre noi,

cei mai buni piloţi

mor, din doi în doi,

soațe fără soţi,

stare de război.

Adio, adio, pe frontul dintre noi,

adio, adio, e stare de război,

adio, la adio, în cel mai trist război.

Ai intrat stupid

într-un joc prostesc,

drumuri se închid,

bârfele sporesc,

vai, m-ai pus la zid,

să mă prăpădesc,

s-a făcut sordid 

darul meu ceresc.

Poate nu mai ştii

cum e pe pământ,

numai nerozii

și nimica sfânt,

punctele pe "i"

stau ca mormânt,

ochii tăi pustii,

astăzi, unde sunt?

Totuşi, cum explici

că alaltăieri,

ai plecat de-aici,

fără de poveri,

cu bagaje mici,

către nicăieri,

nici cu nimeni, nici

simulând că speri?

Doamne, cum arăţi,

tremurând mereu,

tragicul răsfăţ

a lucrat din greu,

seama, totuşi, dă-ţi,

din acest rateu,

de singurătăţi,

și al tău, şi-al meu.

Nu mă mai consum,

dar mă-ntreb, uimit,

cine eşti şi cum,

ai ajuns în mit,

cel din urmă drum,

muchia de cuţit,

și aud postum

că ne-am fi iubit.

(Versuri din volumul “Din doi în doi", 2003)

Făt-Frumos castrat - Adrian Păunescu

Lucrând cu ardoare să spargă un mit,

să-i dea alte sensuri, forjând la baladă,

se strică zelos ce-am iubit și-am păzit,

sărac și ghebos, Făt Frumos de paradă.

Esteții pe-artiști când îi cheamă la ei

le dau îndrumare, naturii-mpotrivă,

le dau despre Fătul Frumos noi idei,

să fie-o persoana deplin pozitivă.

Îl iau din poveste, îl smulg din folclor,

de orice defect și mister îl castrează

și astăzi portretul Frumosului lor

inspiră mânie și silă și groază.

Ce chip remaiat și ce mâini de nătâng,

vorbește ce-i spun decisiv papagalii,

nu inima are sub umărul stâng,

ci niște insigne si-un pumn de medalii.

Atât de cumplit l-au stricat si stâlcit,

atât i-au luat dreptul să lupte cu greul,

că, iată, la noi în legendă si-n mit

acum mai frumos decât el este zmeul.

Vis amalgamat - Leonid Dimov

În miez de cozonac, miez de șofran, -

e-un târg burlesc cruțat de Ginghis Han.

Să nu mi-l strici: alunecă ușor.

Ce mers barbar ai și nepăsător!

Covoare dorm în praguri, boieresc,

duioase turle clopote pornesc,

departe zac viroage cu cenușă,

aprind mangaluri ceaprazari în ușă,

Și-acum să trecem la copilării

cu capete de cal în bălării,

cu oști din Indii pe elefanți triști,

mor toate dacă te miști!

Adună-ți lucrul și vin sub barcă,

vom sta la umbră de mânătarcă,

e plasa dată cu cert gudron,

pescar de spijă fac cor afon

Și scuipă-n soarele de dimineață

de pe marele cargou ivit din ceață,

transportând o Africă din lemn sculptat

fugi de-mi adă steagul ajurat,

Steagul meu cu pajeră funebră

și departe-n pajiști ca de fum, o zebră.

Aruncă globul găurit la golful Persic,

îngroapă hoitul de-mpărat uitat sub piersic,

Privește cum dorm înecați, în grădini neguroase

fluturii, lângă jaspul porticelor roase.

Să plutim cu putere de Diesel uriaș

peste vulturii văruiți în vârf de oraș:

Ți-ai așezat-o, dar prea târziu,

pălăria de smalț alburiu,

am văzut prin nichel cum doarme

cvartalul cu statui și cazarme

În care demult visez să curtez

acea croitoreasă cu cintez,

cu sâni revendicați și dați uitării,

când acolo, chiar la dunga zării,

Bile violete curg

până după turle, în amurg,

și, ieșind din hialină baie,

bile galbene le întretaie.

Apoi, limpede, găsind lagună,

cad în oscilații dimpreună

tot mai jos, mai jos, până se sparg

într-un țipăt dantelat în larg.