Visări budiste - Ion Pillat

I.

Nu e întâia oară când ne-nchinam iubirii

și sub umbrar de ramuri ne spunem orbul dor.

De-o seară ne cunoaștem, dar farmecele firii

de mult în noi sădiră năvalnicul fior...

ne prinde veșnic Zeul în plasa amăgirii.

Ne căutăm dorința pe drumul către moarte:

în valul verde-al mării, învăluiți de foi,

în noi, cu noi, scânteia iubirii mai departe

purtând din treaptă-n treaptă spre alte chipuri noi -

iluzia vrăjise cărările deșarte.

Mai ții tu minte-amurgul pe apele polare,

noi, două foce, sprinten spărgând val dupa val?

Pluteau măreți ghețarii topindu-se prin zare

și noi plecați cu dânșii - iar turma de pe mal

privea lung pribegia pe mări crepusculare.

0 seară, primăvara, pornirăm împreună

când fluviile se umflă și punți de gheață cad

căci nu găsea de hrană poporul meu pe dună.

Un râu înot urcarăm și din păduri de brad

îeși, ca azi senină, spre noi aceeași lună.

Mai știi cetatea moartă în zidurile mute,

lianele pe arcuri de marmură, pe porți?

Și noi lungiți pe soclul statuilor căzute,

doi șerpi, în nemișcarea acelor ce sint morți,

domneam sfințiți de veacuri pe templele tăcute.

La Angkor-Vath când noaptea cinocefalii latră,

când leneșii crocodilii din iazuri se desfac,

pe idolii de-aramă, de-argilă și de piatră

zăream aceeași lună pe ceruri și în lac

o clipă - și pe urmă ne-ncolăceam la vatră,

Mai îți aduci aminte ce falnic tu, condorul,

îți părăseai cuibarul acoperit, de stânci?

Deodată întinzându-ți aripa îți luai zborul,

iar eu, rotind deasupra genunilor adânci,

cu penele zbârlite îmi așteptam odorul.

Porneam brăzdând prin aer lungi pârtii de lumină;

fugeau muflonii negri sărind din pisc în pisc,

căzându-le pe spate îi sfâșiam drept cină.

Flămânzi purtănd spre ceruri fâșii de carne-n plisc

urcam - și pe văzduhuri aceeași lună plină.

Apoi cu armăsarii dorința-mi reîncepe;

cutreieram pămăntul din Volga la Altai,

și-n herghelii sălbatici nu fugă alte iepe

mai mândre când, fugară, tu nările-nălțai -

și valuri, valuri iarba se legănă pe stepe.

Apoi... dar e zadarnic trecutul să-l deșir!

Să ne lăsăm mai bine furați de vraja lumii,

ne vin în vânt miresme de fân și trandafir,

din nou îmbracă marea talazurile spumii

și Zeul țese iarăși al amăgirii fir.

II.

De cand pe valul vremii tot urc si tot cobor

sub mii de învelișuri aceeași suferință

- împins din formă-n formă de altă nazuință -

de moarte nu mi-e teamă, m-am învățat să mor.

Dar când dezgroapă luna capela-mausoleu

din umbra unde mâne voi fi întins - aminte

mi-aduc deodată straniu de vechile morminte

în care dorm de veacuri acei ce fură eu.

Pe lâng-o mare albă, tăcută ca un lac,

mă îngroapă cu psalme poporul meu, nomadul.

De două ori același nu-mi fuse-n viață vadul:

acuma cu nisipul de-a pururea mă-mpac.

Djebe, cuceritorul, nebiruitul khan,

pământul îl călcase sub tropot de copite:

acuma peste mine cu zboruri liniștite

șiraguri trec cocorii gonind spre alt liman.

Cu trandafiri salbatici sădiți jur imprejur,

într-o grădină unde îți pierzi sub mușchi cărarea,

lin odihnesc. Copacii de vânt își lasă floarea.

mormântul mi se pare că e la Nisapur.

Pe-atunci poet sufitic cuvântul tălmăceam;

iar când m-am stins în toamnă, culegătorii viei

priveau, uitând Coranul cu rodul nebuniei,

cum se strecoară pacea in ochii lui Khayyam...

Și noaptea câteodată mă-ntreb în care țări

își vor găsi uitarea mormintele de mâne.

Dormi-voi iar sub paza grădinilor bătrâne?

Visa-voi în cadența neturburatei mări?

De moarte nu mi-e teamă, m-am învățat să mor

împins din formă-n formă de altă nazuință

- sub mii de învelișuri aceeași suferință -

de când cu valul vremii tot urc și tot cobor.

III.

O, Buddha Sakya Muni! Tu singura-mi credință,

tu ce lucesti luceafăr pe marile durerii,

în calea spre odihnă a mistuit puzderii

de suflete si chipuri eterna mea ființă.

Chiar ruga mea de astăzi și ruga mea de mâine

- Nădejdea care fost-a, nădejdea ce va fi -

închipuiri sint numai si se vor isprăvi...

pieri-vor pieritoare ca un lătrat de câine.

Deci, nemișcat, Alesul spre formele ce mor

privească: el cu sine, când roata vremii trece,

de-acuma va rămâne în viața pururi rece:

un schimnic înfrățitul cu al Nirvanii fior.

Va trece, spune legea, de mii de ori un an

ca să te poți desface de rodul unei fapte,

și așteptând în tremur mă-ntreb cu ochii-n noapte:

Din ce afund de patimi răsare-al meu karman?

Strabat de mii de veacuri poteca dezrobirii

și oameni fără numar în sânge m-au purtat

în cicluri planetare când fată, când bărbat,

străpuns pe rând de teama și dorul nemuririi.

Deoarece dorința de viață-i născătoare

mă sperie chiar ruga de a fi o neființă,

că poate, cine știe, rodind ca o semânță

din haos voi renaște cu capul către soare,

Spre altă transmigrare împins neîncetat.

- De e acesta scopul și dacă n-oi ajunge

să sfărâm în Nirvana destinul ce mă-mpunge,

de mine mă dezleagă, o Sakya Baghavat!