Mi-e dor de mama care mai trăiește
și dor îmi e de mama ce-a murit,
în fiecare vremea-ncremeneşte
din răsărit și până-n asfințit
mi-e dor de mama care mai trăiește...
De ne gândim un freamăt de secundă,
aceeași mamă amândouă sunt,
una-n lumină-ncearcă să se-ascundă
şi alta se ascunde în pământ.
De ne gândim un freamăt de secundă
cu ochii vineți, colbăiți de mit,
prin nopți ca niște straturi carbonare
ni-e dor de mama care a murit
legându-ne într-un inel de soare
cu ochii vineți, colbăiți de mit...
Vor mai rămâne-o vreme-ntr-un tablou
ca-ntr-o icoană-n tuş restaurată
și le-om uita, definitiv, din nou,
când vom uita ce-am fost și noi odată
și vom rămâne-o vreme-ntr-un tablou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează