De mult m-ademenește-un crin
la rădăcina-i să mă-nclin,
de floarea lumii să mă rup
eu preafrumoasa fără trup.
Primească-mă-n grădina sa
el proslăvit de nimenea -
Dar cu iubirea cum rămâne
neîndurătorule, stăpâne ?
Aștept să înverzească-ntâi
iarba de leac până-n călcâi,
să pot umbla cu doru-n somn
mărite crin, mărite domn !
Vor înflori apoi pe rând
și zarzării pe-un ram de gând,
și-apoi cireșii până-n grai
de rostul fructului să dai.
Și nu m-asculți, și nu mă-ntrebi
de ce mă tânguiesc la ierbi,
neîndurătorele, stăpâne,
dar cu iubirea cum rămâne ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează