Drumeţii şi câinii - Ivan Andreievici Krâlov

Doi prieteni sara la un loc mergea,

Şi de-a lor interesuri între ei vorbea,

Şi iată,

Deodată,

De lângă o poartă,

Un câine au lătrat,

După care alţii, de prin alte curţi,

Sărind i-au împresurat.

Şi aşa erau de mulţi,

Că unul din trecători o piatră au apucat;

Atunci celălalt au strigat:

„O, frate, leapădă piatra şi mergi pe drum înainte,

Căci oricât ne-am bate capul, câinii nu pot avea minte!

Ce noi să-i lăsăm să latre cât le-a plăcea.”

Şi adevărat, că-ndată

Ce drumeţii au purces şi nu s-au mai apărat,

Laia de câini toată

Au început a tăcea

Şi nu i-au mai supărat.

Acei carii sunt deprinşi să vorbească rău de toţi,

Orice văd în ochi hulesc, ca când lor nu le-ar plăcea,

Însă dacă eşti cu minte, cată-ţi de treabă cât poţi,

Căci ei oricât să te latre, dar, în sfârşit, vor tăcea.

Sau când te latră un câine,

Astupă-i gura cu pâine.

Ciuma dobitoacelor - Ivan Andreievici Krâlov

La o grea boală de vite leul au şi hotărât

Ca să adune la sfat fiarele şi dobitoace,

Care, neavând ce face,

Debile şi istovite, cum au putut s-au târât

Şi cu umilinţă mare pe lâng-a lor împărat

Toate s-au înşirat;

Apoi cu luare-aminte către el ochii holbând,

Şi cu gurile căscate, cu urechile trăgând,

Îl aştepta să grăiască;

Iar el începu aşa porunca sa să rostească:

„Să ştiţi, amatelor mele,

Că cerul urgisit este de-a noastre păcate grele,

Şi atunci ne va ierta

Când acel ce dintre noi fiind mai mult vinovat

Chiar de bunăvoia sa

Va primi să-l jertfim cerului neîndurat;

Şi pe lâng-această pârgă plecată şi cucerită,

Unind şi a noastră rugă fierbinte şi umilită,

Poate să se îmblânzească,

Ciuma din noi să gonească.

Au doar voi, fraţilor mei, nu ştiţi mai bine

Şi decât mine

Că acei ce pentru alţii de voia lor se jertfesc

C-a lor nume preamărit de istorici se vestesc?

Aşadar, să hotărâm,

Ca fieştecare din noi să-şi mărturisească,

Făr’ să minţească

Şi făr’ să ne sfiim,

Cele de voie şi făr’ de voie păcate făcute,

Măcar cât de multe.

Eu din partea mea vă spun că mă ştiu puţin greşit,

Căci degeaba şi făr’ de vină multe oi am spârcuit!

Ah, şi câteodată – dar cine-i făr’ de păcat!

Şi pe cioban l-am mâncat.

Deci eu ca un păcătos mă supun să mă jertfiţi,

Dar ca să ştim,

Cine va fi mai greşit şi pe acela să-l jertfim,

Mai întâi şi voi ca mine dreptul să mărturisiţi,

Şi atunci o aşa pârgă pe dreptate hărăzită

Cu priinţă şi plăcere în cer va fi primită.”

„O, bunule împărate, strigă vulpea-nşelătoare,

Mâncând bietele oiţe,

Zici că ai păcătuit dintr-o bunătate mare,

Dar eu mă jur pe credinţă

Că n-au trebuit să cruţi, nici milă a ţi se face

De-aşa proaste dobitoace,

Căci stăpânul ce voieşte la aşa mişei să placă

Sau este bun peste samă, sau vrea onor să le facă.

Cu acestea ce zic eu îndrăznesc a socoti

Că toţi ce se numesc fiare cu mine se vor uni.

Iar ce ai spus de ciobani, noi te rugăm cu o gură,

Acestui soi făr’ de coadă, ce merge drept şi-ngâmfat,

Tot pe obiceiul tău, să le dai învăţătură,

Căci ei cutează să zică că nouă îi împărat.”

Aşa vulpea au grăit,

Iar leul s-au cam zâmbit…

Şi vicleana au scăpat,

Nespuind nimic de sine.

Celelalte dobitoace strigă: „Vulpea zice bine!”

Şi ca să se linguşească,

Către leu au strigat toate: „Împăratul să trăiască!

El este făr’ de păcat,

El este drept împărat!”

Deci după leu, ursul, tigrul şi lupul mărturisi

Păcatele câte au vrut, hotărând a se spăsi,

Însă de-acelea mai crunte

N-au vrut să mărturisească,

Care deşi erau ştiute,

Dar nici una dintre fiare nu cuteza să crâcnească.

Aşadar, cele cu căngi, cu colţi mari şi ascuţiţi,

Tot aşa s-au îndreptat,

Nu numai că n-au păcat,

Dar că pot să fie numite

De sânte.

Atunci şi neghiobul bou să aibă rând au cerut,

Zicând: „Şi eu

Sunt greşit, căci într-o iarnă de demult

Stăpânul mă hrănea rău;

Deci dracul m-au îndemnat

Să săvârşesc un păcat.

Şi negăsind nicăierea mâncare, cât de puţin,

Din stogul popei o dată apucăi cu gura fân…”

Abia au zis el aceasta, şi s-au stârnit vuiet mare,

Strigă urşii, tigrii, lupii cu glasuri îngrozitoare:

„Iată hoţul şi poznaşul ce au mâncat fân străin,

Apoi de mirat nu este dacă cerul cu mânie

Pentru a lui fărdelege ne-au trimis ciumă şi chin.

Deci ca să îmblânzească o aşa dreaptă urgie

Pe dânsul să-l facem jertfă pentru ale lui greşele,

Ca să nu-nvăţăm şi noi de a lui năravuri rele…”

Şi unindu-se la sfat,

Toţi pe bou l-au osândit

Şi în tavă l-au trântit,

Măcar că făr’ să-l mai frigă, ei de crud l-au ospătat.

Întocmai şi între oameni acel slab şi umilit,

De-au greşit cât de puţin, este rău şi osândit;

Şi dacă acei puternici fac vederat vreo greşeală,

Pentru care cu dreptate de Domnul se pedepsesc,

Cel slab zic c-au fost sminteală,

Şi pe el îl osândesc.

Tu știi - Sezen Aksu

 

Și tu vezi realitatea, la fel ca mine,

Nu putem fi împreună, 

Știi asta, la fel ca mine.

Ești omul altei lumi, puiule,

Tu crești în pământul propriei tale lumi.

Și tu vezi realitatea, la fel ca mine,

Nu putem fi împreună,

Știi asta, la fel ca mine.

Ești omul altei lumi, puiule,

Tu crești în pământul propriei tale lumi.

Ai dreptate,

Ne-am întâlnit puțin cam tîrziu,

Deși ne-am înțeles fără să vorbim,

Există lucruri care nu pot fi spuse,

Noi doi am depășit cuvintele tăcând.

Chiar dacă omul s-ar zvârcoli în suferință,

Chiar dacă s-ar naște din nou în acea iubire,

Chiar dacă și-ar face propria lume din nou,

Visurile și adevărurile trăiesc separat.

Și tu vezi realitatea, la fel ca mine,

Nu putem fi împreună,

Știi asta, la fel ca mine.

Ești omul altei lumi, puiule,

Tu crești în pământul propriei tale lumi,

Și tu vezi realitatea, la fel ca mine.

Nu putem fi împreună,

Știi asta, la fel ca mine.

Ești omul unei alte lumi, puiule,,

Tu crești în pământul propriei tale lumi.

1978

Grâu de ianuarie - Nina Cassian

În glastra de la fereastră

clădită în ger,

a izbucnit iarba, gălbuie, albastră,

ca un semnal de alarmă, ca un reper.

Și-ntr-adevăr, trezită de alarmă,

din nou am iubit -

deși, inima mea se-ncuiase în iarnă, să doarmă,

ca un câmp de recolte-ostenit.

Grâu de ianuarie, dragostea mea,

- iarbă scurtă... Nu voi avea

de la tine nici boabe, nici pâine în dar.

Se anunță viscole mari.

Tren - Radu Beligan

Fundal de cer

Cu lumânări de ceară.

Copaci în goană, horă de schelete,

și eu stingher

și gară după gară...

S’aprind, pe rând, uitatele regrete.

Cu fiecare

nouă depărtare

se rup bucăți din sufletu-mi greoi,

trudite păsări negre, călătoare,

să fugă fără pace înapoi,

spre cei lăsați în zările de ieri.

Vagon funebru către nicăieri.

Regretele se-aprind acuma iară,

și noi stingheri

și gară după gară. 

publicată în Revista Scriitorilor Tineri, Brașov 1938

Tatalui meu - Tudor Arghezi

Poezia de debut a autorului

E prea târziu să mă iubești,

Mai stai puțin să te gândești.

- Nu te-a miscat, - sunt citiva ani, '

Plinsoarea mea. - Setea de bani

Te-a cucerit si te-a furat,

Si pentru dinsa m-ai uitat.

-Mai stai putin sa te gindesti,

E prea tirziu sa ma iubesti.

Urmeaza-ti iute drumul vechi.

Sa-ti tipe plinsu-mi prin urechi.

-Ti-aduci aminte cind, pe drum,

Te-am intilnit, cinci ani acum,

Mi-ai zis sa fug.

Eu am fugit

Si dupa piine-am pribegit.

 -Sa-ti tipe plinsu-mi prin urechi

-Urmeaza-ti iute drumul vechi.

De-o fi senin sau innorat,

Urmeaza-ti drumul apucat. -

E prea tirziu sa ma rechemi.

Eu sunt copil uitat de vremi.

Oh, lasa-ma sa mor, sa pier

Destule stele sunt pe cer.

Urmeaza-ti drumul apucat,

De-o fi senin sau innorat.

Odă poeților români - Adrian Păunescu

Poeți români de mâine, ca și de mai înainte,

nu-i poezia noastră drapelul doborât

ne-au mai rămas probleme, ne-au mai rămas cuvinte,

să exprimăm poporul din care-am coborât.

Eu jur fraternitate, aicea, omenește,

oricărui neam al lumii, de oameni iubitor,

dar cum de au atâția (și nouă ne lipsește)

cununa mondială, pentru poeții lor?

Suntem la fel ca dânșii, ne e puternic versul,

n-au alții câte-o mână, în plus, cu care scriu,

a fost, va fi și este al nostru universul,

și pentru Eminescu nicicând nu-i prea târziu.

Oricare dintre-ai noștri ar fi să se-ncunune,

să-i luăm măsură astăzi, de togă, pentru-atunci,

că poezia-i roua de foc a zilei bune

și lacrima din versul prea asprei noastre munci.

Nu cred că-naintașii au înțeles mai bine

și drama și tăria poporului român,

poeților de astăzi un rol mai greu le vine,

la cruce de milenii de gardă când rămân.

Divinul Alexandru, poetul prim, găsit-a

un arhetip al nostru, de logos întrupat,

și cel mai tânăr clasic al noii vremi, Nichita,

el, poeziei noastre firescul drept i-a dat.

Și Labiș, ca un geniu zidit în căprioară,

nemaitrecând de vârsta întâielor iubiri,

și Andrițoiu, care cânta la o vioară,

cioplită de un meșter cu degete subțiri.

Baconsky, ca un rege al nordului noptatec,

misterios în toate și-atât de singular,

Doinaș, știind să spună, precum știa să rabde,

lăsând Mistrețul cu colți de-argint și har.

Beniuc, cu sacrul cântec de vise și pierzanii,

rămas, ca-ntr-o legendă, un măr de lângă drum,

și M.R.P., crescându-și poemele și fanii,

simbol al libertății, atunci, ca și acum.

La oameni, la oceane, la Orion, de veghe ,

prin Olt ridică Bogza statuia unui râu,

Breslașu, Boureanu, Vrânceanu, n-au pereche,

că arta n-are vârstă, talentul n-are frâu.

Și Jebeleanu care, în Hanibal, traduce

parabola civilă că forța n-a învins,

și Geo Dumitrescu, poetul de răscruce,

prin care gustul luptei, în vers, s-a reaprins.

O liră de femeie înfiorează veacul

acord suprem - Isanos și Farago - nadir,

feminitate - Banuș, o dramă - Porumbacu,

credință - Zamfirescu și milă - Cazimir.

Columb de triste Dunări, ne va rămâne Mihu,

mai lăcrimează farse Tăutu prin poteci,

în Tulbure o țară își limpezește stihul,

cântările mai cântă, ca-n timpuri, la Cârneci.

Virgil Teodorescu, poetul înainte,

superbul Gellu Naum, o viață într-un rol,

nemuritorul Tașcu, ghepard peste cuvinte

pilotul de-ncercare, cel tragic, Ștefan Roll.

Conclav de nume scumpe, pioasă închinare

traduce George Lesnea, Esenin ca un zeu,

Bănuță - proletarul - poet cu suflet mare,

rondelul Cicerone, bijutier mereu.

Un Domn Amărăciune, actorul Emil Botta,

cel mai de seamă Hamlet al regelui bufon,

poetul drag, Căprariu, în raniță cu dota

și semnul de noblețe, condeiul ca baston.

N-a cunoscut Stelaru nici pic de fericire,

Carianopol spune dulceața din bătrâni,

Ciobanu Mircea scrie cu arta lui subțire,

renaște Radu Stanca balada la români.

Egal cu sine, Horea, dar peste mulți cu versul,

Utan urmându-și drumul din tot adâncul său,

și Brad legând Ardealul direct cu Universul

și-un rar poet al limbii și-al nostalgiei, Rău.

Dar cum să uit eu însumi de Tomozei, poetul,

ce și-a păstrat credința că arta nu e-n van,

când de la el, pe vremuri, mă prelua cu-ncetul

poetul categoric, de fier drăcesc, Stoian?

Și-ar fi poetul lumii de n-ar fi-ntâi al nostru,

Sorescu, viul spirit înalt de la Bulzești

și Gheorghe, care știe că în țărani ni-i rostul,

el, cea mai aspră voce a clasei țărănești.

Ni-i vie poezia și rangul ei trăiește

suntem precum fusesem și nu vom fi pierduți,

cât scriu Baltag, Vulpescu și Stoica românește

cehovian, Brumaru și abisal, Pituț.

Și Mugur transcriindu-și istovitoarea dramă

în care omul este convalescent prin vers,

și Dragoș, care cântă cu patos țara mamă

și din al cărui suflet copilul nu s-a șters.

O epopee-a mamei dă Micu, moț în toate,

e Cezar Ivănescu un Rod în Baaad,

Ghelmez descrie lumea în ritm de cord ce bate,

câmpiile eterne peste Alboiu cad.

Hagiu, ca o torță în frigul poeziei

și Turcea care piere de-o boală fără leac,

Robescu, grabnic stinsul, păstrat numele fie-i,

și Mazilescu, viața ca ața într-un ac.

Agonică iubire și astăzi cheie-nchisă,

CONSTANȚA BUZEA cântă singurătatea ei,

când Ana Blandiana e-aceeași Monalisă

reiterându-și soarta și încălzind idei.

IIeana Mălăncioiu, cu-a ei mitologie,

cu versuri de descântec și versuri de blestem,

precum Dinescu Mircea, scriind și ce nu știe,

este poetu-n care, poetul îl vedem.

Dimov narcotizează cuvinte cu plăcere,

bătrânul lup de mare ne mângâie pe frunți,

nu piere Dumbrăveanu și scrisa lui nu piere,

Ahoe, Tudor George, și noi suntem cărunți.

Și Doina Sălăjan poeta care spuse

că stă-ntre doua săbii și că nu are scut,

și Novăceanu cântă oltenii andaluze,

și Victor Felea, bunul poet a renăscut.

Zubașcu, Stanca, Stoiciu, Armeanu, Cărtărescu

și-ntâi Costică Preda, cârlanul dunărean,

Vișniec, Baciuț și Chifu și Titi Dumitrescu,

și Danilov, Mușina și Iaru și Stratan.

Zubașcu, Stanca, Stoiciu, Armeanu, Cărtărescu

și-ntâi Costică Preda, cârlanul dunărean,

Vișniec, Baciuț și Chifu și Titi Dumitrescu,

și Danilov, Mușina și Iaru și Stratan.

Ridicole par toate aceste nume care,

de clasicii, cu care ne-am învățat, țin loc,

dar printr-o fericită și stranie-ntâmplare,

aceasta-i poezia română, la un loc.

Fiți demni de poezia care vă curge-n vine,

nu vă uitați la câinii ce v-ar mușca prin gard,

povestea poeziei s-o scrieți voi mai bine

dar numai când și ochii și degetele ard.

Și nu uitați că-n artă nimic nu se încheie

și alții mult mai tineri, cu și mai noi plămâni,

vă vor surprinde, poate, cu-n trăznet de idee

și, într-o dimineață, va veți trezi bătrâni.

Noi toți cei care scriem în scrierea română

lăsăm o mărturie în timpii care vin,

că ne-am trăit destinul adânc într-o țărână

cu torța într-o mână și țara într-o mână,

...în numele lui Eminescu și-al Mioriței

și-al tuturor poeților acestei țări,

AMIN!...

12/13 iulie 1986

Trecurăm pragul... - Titina Nica Țene

Suntem atât de singuri pe pământ,

Ne aplecăm ca salcia pe ape,

Haina moarte e tot mai aproape,

Iar vorbele ni-s pulbere în vânt...

Si ne târâm, încet, ținuți de un baston,

Suntem un tată, sau poate o mamă,

Dar nimenea nu ne mai bagă-n seamă,

Ne înconjoară  ziduri de beton...

Noi pe pământ nu mai avem un rost,

Ce-a  trebuit să facem  am făcut,

Ne doare că prea iute a trecut

Si nu putem să fim precum am fost...

Nu ne mai încântă azi un răsărit,

Ne deranjează  razele de soare,

Nu mai simțim nici corpul care doare,

Iar sufletul ni-e tot mai răvășit...

Ne ținem, strâns, de mână,  cu tot dragul,,

Lăsând  în  urmă  vise și amintiri,

Pe care le-am clădit din ce te miri

Si, curajoși, trecurăm iarăși pragul...

Revelionul 2025 - la Cluj-Napoca, Cluj, Romania