Mi-ai dat un trup și mie, înnalt și zvelt, de floare,
ca fragile de fraged, ușure și plăpând,
dar ridicat spre ceruri și-mpiedicat să zboare
se leagănă-n căncâie, vorbind și încercând.
Fusese parcă gândul, desprins, ieșind din humă
să-i faci un drum spre stele, în care-i oglindit,
căci nu-nțeleg făptura, un joc a fi din glumă,
când talpa de țărână și lui i-ai dezlipit.
M-ai fi uitat mai bine legat de-o rădăcină,
să mă prăvale timpul, trunchi putred, peste ea,
și candela pribeagă-a scînteii de lumină
să nu mi-o duc purtată de vînt din stea în stea.
Mă zgârâie și spinul și cremenea și fierul,
și rabd în veac ispita vicleanului meu vis.
La ce mai folodește făpturii giuvaerul
ce scapără-n cutia în care l-ai închis?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează