Când sfâșiat de spaime i-afișul alb al lunii
În seara răvășită pe tâmple și pe zări,
Pădurile tristeții în suflet sună funii
De cer – uzat de stele, de vast și de crispări.
Tăcerile atârnă la porțile cetății
Precum la geamuri pleoape de storuri și pustiu,
Cu orele pe umăr m’adun singurătății
Și agrafa nopții-o clatin cu mâna – și o scriu.
Din Revista literară “Frize, martie 1934
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează