Se plimbă noaptea blondă prin parcul monoton
Precum o castelenă în vremi medievale
Când aștepta să-i vie din zări orientale
Un cavaler din oastea lui Godefroy de Bouillon,
Fanfara scămoșează tăcerea cu un vals
De mult uitat pe file de timp îngălbenite, -
Și pașii pe alee scrâșnesc nisipul, fals, -
Și sufletul s’așează pe băncile’nvechite…
Un plop arată cerul alături de un tei,
Castani’ntind în palme de frunze stele’n dar, -
Și tot mai grav răsună fanfara pe alei, -
Și-aducerile aminte sub colb de vremi răsar…
Noi, dragul meu, în nopatea brumată cu sidef,
Ne-om strecura ca’n visuri din parcul monoton,
Cu luna prinsă’n creștet în basso-relief
Sau balansând pe ramuri-astral-ca un balon…
Și-om desluși că parcul în urmă par’că geme
- Cu-accent din alte veacuri – uitatele poeme
De cine știe care trist cântăreț șoptite
Târându-și mut durerea pe băncile’nvechite…
Din Revista literară Frize, mai 1934
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează