Vin, iată-le, tot de la sine,
frânturile toate spre mine,fărâme ştirbite şi-ntregi
de lucruri pe care de-abia le-nţelegi.
Aşa sunt precum le-am uitat
de când s-au culcat:
un fost cimitir de păpuşi,
încep să se mişte de-acuşi,
să capete trup
din umbră şi zvon ca de stup,
și, rupte, pe-ncetul se reîntregesc.
Copite cu nimb îngeresc,
spărturi de icoane, păstrând a mustrare,
o schiţă de bine şi rău cuvântare,
o lacrimă prinsă-n pictură,
o mână rănită, o căutătură,
și clopote, parcă, departe,
și câte o foaie de carte.
O ţandără-nvie o amforă spartă.
Dă sunet şi iedera moartă
și vocile stinse luând graiuri, pe rând,
și murmură parcă şi parcă şi râd.
Mă văd cînd la Cină părtaş,
sau când, în prigoană, sutaş.
Încerc iar cămaşa de-atunci,
îngustă, cu-o rană de-atunci,
și nemaiştiută
la inima vremii, tăcută.
Şi dacă duc palma la gaura ruptă,
nu ştiu din ce luptă,
mi-alunecă, moale, pe sânge.
Acolo se strânge
tot ce de la sine se-adună,
frânturi de Scriptură şi haşchii de lună.
Nu pot să mă mint.
Mă arde îngheţul: un sloi de argint,
și deştele-n ceaţă
se fac peste unghii cărbune de gheaţă.
Poezie din volumul “O sută una poeme”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează