Visul - Lord Gordon Byron

I.

Ni-i viaţa dublă: somnul îşi are lumea lui -

hotărnicind tărâmul ce s-a numit greşit

viață şi moarte. Somnul îşi are lumea lui:

fantastic, fără margini imperiu, străbătut

de-a visului suflare, ce trece încărcat

de bucurii şi lacrimi, de zbucium sau tăceri.

Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând, 

presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi, 

se-mplântă-n noi şi-n două fiinţa ne-o despică, 

răstălmăcește timpul şi-asemeni c-un trimis

al veşniciei, duhuri recheamă din trecut, 

dezleagă viitorul, căci ele au puterea

tiranică-a plăcerii şi a suferinţei. Fac

ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, şi ne-nspăimântă

cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.

Părelnic e trecutul? Şi visurile-s, oare, 

răsaduri ale minții? Dezvăluie, o, spirit, 

spre-a zămisli fiinţe mai mândre decât noi, 

făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.

Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul

pe când dormeam; căci gândul, îmbrăţişat de somn, 

e-n stare să străbată prin vreme şi să-nchege

o viaţă, în fugarul răstimp al unui ceas.

II.

Două făpturi văzut-am, în plină tinereţe, 

șezând, întinse-n iarba, pe-un deluşor, tihnit, 

colina care-ncheie, cu dulcea-i pantă, şirul

unduitor de dealuri şi care nu-şi muia

picioarele în mare, ci, o scăldau, la poale:

podgoriile, crângul şi lanurile verzi...

iar în oceanu-acesta se arată, ici-acolo, 

un coperiş de ţară şi fumul şerpuind

către senin. Colina de-un brâu era încinsă, 

o verde diademă de pomi sădită de mâna

de om, şi nu de mâna capricioasei firi.

deci fata şi flăcăul, precum v-am spus, priveau

de pe colină: fata, în jurul ei; flăcăul

la ea - la fel de tineri dar osebiţi ca vârstă.

Se presimţea femeia în ea, precum se-arată

în ceaţa serii, luna, pe câtă vreme el
un copilandru încă părea arzând de dor.

Căci ochii lui în lume un singur chip zăreau:

al fetei de alături, întipărit în minte

ca-n veci să nu se şteargă, printr-însa el trăia

și glăsuia printr-însa, cutremurat atunci

când ea vorbea şi lumea printr-însa o vedea, 

prin ochii mari ai fetei întrezărea culoarea, 

suflarea-i se-mpletise cu răsuflarea ei

și ea-i era făgaşul noianului de gânduri;

apropierea numai sau glasului ei şoptit

făcea să-i năvălească tot sângele în faţă, 

i-l îngheţa în vine - mereu schimbat la chip, 

dar fără a cunoaşte temei-acestui zbucium.

Ea nu-l iubea şi pieptu-i sălta într-un suspin

gândindu-se la altul. Ea frate-l socotea

pe cel de-alături - frate - căci n-avusese frate, 

și se-nvăţase încă din fragedă pruncie

să îl boteze astfel, ea, ultimul vlăstar

al unui neam de frunte şi vechi. Era un nume

care-i plăcea şi totuşi nu-l bucura. De ce?

O să dezlege timpul enigma! De un altul

era îndrăgostită fecioara. Chiar şi-acum

ea se gândea la altul şi cerceta de-acolo

de pe colină, zarea, nădăjduind că, poate, 

iubitul ei veni-va călare pe-un fugaci, 

mai repede ca gândul, să-i potolească dorul.

III.

Dar visu-şi schimbă cursul: văd o străveche casă

și-un armăsar la poartă, învesmântat bogat, 

iar în capela veche, flăcăul despre care

v-am povestit, el, singur, păşind îngândurat, 

cu faţa pală. Iată-l că prinde-n mâna pana, 

se-aşează, sloveneşte ceva ce n-am putut

să deslușesc, în palme apoi şi-ascunde fruntea, 

un tremur îl străbate, se scoală şi sfâşie

cu mâinile şi dinţii scrisoarea, dar nu varsă

o lacrimă, ci fruntea-şi înalţă-ngândurat 

și liniştit. În vreme ce cugetă, deodată

femeia mult-iubită-n capelă a pătruns, 

senină, zâmbitoare, deşi ştia preabine

ce zbucium îl frământă - ştia, căci ele văd

dintr-o privire numai - că inima-i tânjeşte

de dorul ei; ea chinul i-l cunoaşte şi, totuşi, 

nu-nţelegea nimica. El se mișcă din loc, 

cu-o strângere uşoară şi rece îi luă mâna, 

pe fata lui, o clipă, se-ntipări noianul

de gânduri tăinuite, dar fără veste, toate

se stinseră, iar mâna-i căzu fără putere, 

cu paşi înceţi spre poartă porni, dar n-arăta

c-ar vrea să-şi ia adio: se despărți zâmbind.

Trecu prin greaua poartă-a palatului, urcă

în şa şi-n lumea largă porni. De-atunci nicicând

n-a mai trecut el pragul bătrân şi înnegrit.

IV.

Se schimbă iară visul: e-acum bărbat, flăcăul.

Aflându-şi adăpostul într-un ţinut pustiu, 

dogorâtor, sălbatic, el sufletul şi-l scaldă

în razele de soare, de oameni tuciurii

înconjurat, şi straniu - schimbat şi el la chip, 

rătăcitor pe mare şi pe uscat, acum

era o-ngrămădire deasupra mea, în toate

trăind deopotrivă sub cel din urmă chip.

În arşiţa amiezii zăcea, culcat sub stâlpii

surpați, umbrit de zidu-n ruină, martor mut

al celor ce-l durară; păşteau pe mal cămile, 

pășteau şi armăsarii, prinşi în pripon, pe mal.

Un om veghea în preajmă, -mbrăcat într-o mantaua

ce flutura în juru-i, în timp ce-ntregul trib

dormea culcat în iarbă, subt baldachinu-albastru

al cerului, atâta de străveziu şi pur, 

că numai Domnul, singur, se răsfrângea într-însul.

V.

Aici se schimbă visul din nou. Iubita lui

se măritase-acum cu altul dar bărbatul

n-o prea iubea. Departe-n ţinutul ei natal, 

la mii de leghe, acolo şi-avea acum sălaşul, 

trăind înconjurată de prunci, băieţi şi fete

la fel de minunate ca ea. Dar ia priviţi!

A poposit durerea pe chipul ei și norii

lăuntricului zbucium, iar pleoapele-i se zbat

înpovărate parcă, de lacrime neplânse.

Ce deznădejdi o-ncearcă? Dorinţele ei, toate, 

s-au împlinit, iar omul care-o iubea atât

n-o tulbură, şoptindu-i cuvinte vinovate, 

nu-i răscoleşte gândul curat, căci e plecat.

Ce deznădejdi o-ncearcă? De el îndrăgostită

n-a fost şi nu-i dăduse nicicând vre un prilej

să creadă că vreodată va fi iubit. Nu el, 

fantasmă din trecutul îndepărtat, venea, 

în inima-i să-mplânte jungherul suferinţei.

VI.

Şi iar se schimbă visul. Pribeagul s-a întors

și-l văd păşind în faţa altarului, la braţ

cu tânăra-i mireasă suavă. E frumoasă, 

dar nu ca steaua dalbă a tinereţii lui, 

și iată cum, deodată, pe chipului lui apare

aceeași tulburare ce l-a cutremurat, 

pe vremuri, în capela bătrână; pentru-o clipă, 

ca şi atunci, noianul de gânduri tăinuit

i-acoperă obrazul şi piere fără veste

cum a venit, şi iată-l în linişte rostind

cuvintele cerute de legământ, dar glasul

strein îi pare, totul se-nvârte-n jurul lui, 

nu vede nici ce este, nici ce-ar putea să fie, 

ci casa veche, sala familială, largă, 

odăile şi locul şi ceasul anumit, 

el vede umbra, vede lumina cum coboară, 

prilejul care-l leagă de-acel suprem minut

și-o vede pe femeia care i-a fost menită

cum se strecoară iarăşi umbrindu-i ziua. Dar

de ce, în astă clipa, i se-arătase iarăşi?

VII.

Din nou se schimbă visul. Femeia ce-o iubea

se ofilise-acuma ca după-o boală lungă, 

privirea-i rătăcită, lipsită de lucire, 

părea nepământească şi inima-i părea

că-şi părăsise locul, era acum regina

unui tărâm fantastic, iar gândurile ei

erau o-nvălmăşală de lucruri fără noimă

și forme, nevăzute de alţii, pătrundeau

în ochii ei, vrăjind-o. Era împărăţia

ciudată-a nebuniei; dar oamenii-nţelepţi

ajung până-n străfunduri, căci au cumplitul dar

de-a-ntrezări izvorul durerii lor. Nu-i, oare, 

acesta telescopu-adevărului ce şterge

distanța, despuindu-şi de-nchipuiri deşarte, 

și ne arată viaţa în goliciunea ei?

VIII.

Se schimbă visul iară. Pribeag, ca mai demult, 

și părăsit de oameni sau socotit vrăjmaş, 

era acum ruina durerii, peste tot

de ură şi discordii întâmpinat, mereu

sorbind din suferinţă până-a ajuns să fie

ca Miltridat din Pontus care-a sorbit, pe vremuri, 

atât venin cu-ncetul, încât, de la un timp, 

nu mai avea putere asupra lui otrava.

Trăia sorbind din chinul ce-ar fi răpus pe alţii, 

prieteni îşi făcuse în munţi şi sta la sfat

cu stelele, în sânul naturii-nsufleţite, 

și firea îi deschise adâncul tăinuit, 

imensa cartea-a Nopţii o răsfoia şi voci

venite din abisuri şopteau despre minuni

și nepătrunse taine. Aşa-l văzui in vis!

IX.

Nimic nu se mai schimbă, căci visul a pierit.

Dar cât de straniu-ai crede dintr-o poruncă anume, 

el mi-a văzut ursita acestor două vieţi, 

de parcă-a fost aievea - în nebunie, una, 

sfârșit-a amândouă în mare nenoroc.