Ne-am împăcat din nou...
și privirile noastre-au obosit
de darul târziului ecou,
de noua și calda zvârcolire luminoasă.
Stam culcați în iarba proaspătă și grasă,
la marginea pădurii.
Și privim tăcuți, printre ultimii copaci,
Apusul Soarelui.
De fapt, totul privește acum spre soare.
Căci printre trunchiurile umede și negre,
astrul care moare,
cântă (cum poate)
iluminând cu sânge și aur
dealuri verzi.
Pădurile și cerul albastru:
un cântec fantastic de lebădă.
Oh! Rochia ta albă de muselin
e prea ușoară.
Pentru trupul modelat și plin,
pentru sufletele noastre împovărate.
Cântecul de lebădă
(printre copaci negri)
a încetat
și-acum astrul,
un cadavru roșu, rotund,
cade.
E târziu.
Pădurile au devenit aproape albastre...
s-a făcut răcoare.
De-acum se va stinge și ce a întârziat în privirile noastre.
Neliniștea coboară fremătând în amândoi
sufletele tremură ca apele seara.
Crește dinlăuntru un surâs de moarte:
cine se va ridica - cel dintâi - dintre noi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează