Cu tine Antonio, Antonio Machado,
aş vrea să hoinăresc fără hotar -
în zorii munţilor, în noaptea nopţilor,
pe fluviul lunar.
Cuvintele tale seamănă frunzelor
când freamătă-n vânt şi tresar.
Un arbore eşti, un arbore, Antonio,
cu sufletul elementar.
Cuvintele posomorâte le-ai spune
nu mie, ci vântului doar -
ca să le-adune zeii pământului
schimbându-le-n mărgăritar.
Un arbore eşti, un copac care umblă
plin de păsări cântând, plin de har -
cu tine, cu tine, Antonio Machado,
m-aş pierde rătăcind fără hotar.
Pe creste, prin văi vânând laolaltă,
urmărind avântatul ogar,
cum adulmecă ciutele verzi ale lunii,
când saltă-n văzduh şi dispar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează