În adâncul mărilor
stau la sfat
naufragiaţii.
Ei sunt atât de absorbiţi, încât
nu mai simt apa din veșminte.
Nu au nevoie nici măcar să plângă,
căci marea toată-i numai lacrimi.
E numai lacrimi marea toată.
În ochii ficşi apa-i o nestemată.
Şi pretutindeni sunt lumini vrăjite.
Nu e foame, sete. Pe vecie
buzele lor rămân eliberate,
fără cuvânt, fără surâs şi fără
să-şi amintească propriul lor nume.
O, ce neţărmurită libertate
de-a nu vorbi, de-a nu mai plânge.
Doar mâinile copiilor tresar
mişcându-se sub greutatea apei,
căci ele sunt uşoare, sunt de limb,
limbul lichid al suferinţei.
Visează mamele
că poate să culeagă alge
ar vrea copiii lor,
că suferă copiii lor
pentru speranţele inutile,
fără cuvinte, fără lacrimi...
şi aceasta le umbreşte bucuria
în paradisul naufragiaţilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează