Acolo unde palmierii înalță frunți cutezătoare,
Sub cerul tropicelor roșii, sub foc de raze orbitoare,
Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali,
Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină;
Creșteau și florile de lotus, și albe flori de iacint,
Și lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină,
Și-n barcă, trist, cânta poetul, pișcând din strune de argint.
Cântarea lui, înduioșată, era o sfântă rugăciune,
Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer;
Din glasul lui puteai cunoaște că toate sunt deșertăciune,
Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister.
II
“Brahma, Indra, o Kamadeva, Krișna, Agin, o zei puternici,
“Puternici zei ce ne conduceți în lupta noastră pe pământ,
“Deschideți porțile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,
“Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.
“Mi-ați dat destul, în taina nopții. Sub cortul meu de frunze late,
“Să-mpace sufletu-mi, trimiteți fâșii de raze argintii;
“Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadențate,
“M-adorm, și-n somn revăd splendoarea divinei voastre-mpărății.
“În zori de zi, când aurora, roșind ca pudica fecioară
“Ridică vălul trist al nopții, în glas de păsări mă trezesc;
“Mă cheamă blândele izvoare și pomii mândri mă-nconjoară,
“Și-asupra mea, cu dărnicie și flori și frunze risipesc.
“Din rodul spornic al naturii un dar bogat cu prisosință
“Ați dat poetului Walmiki, nemuritor și sfânt buchet,
“Dar pentru dar, o zei puternici, în mine nu-i recunoștință,
“Căci este un dar de nemurire ascuns în cântec de poet.
“Cântarea mea i-amărăciune; m-apasă-a voastră dărnicie;
“Zadarnic dați atâtea daruri, mă simt pe-atâta de sărac;
“Deschideți porțile eterne; deschideți sfânta împărăție,
“Mormântul e supremul bine, acolo numai mă împac”.
III
Atunci ieși din mări și luna, era un corn frumos de taur;
Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,
Și peste lac se-ntinse o pânză țesută-n fir de-argint și aur,
Și lacul leneș se întinse, a suspinat și-a adormit.
Crăpă-n zigzag nemărginirea și zeul Krișna-atot puternic,
Pe-un car de roze se coboară din tronu-i mândru de palmier;
Poetul lira își aruncă, își pleacă fruntea de cucernic
Și-n clarul lacului se vede și jos și sus același cer.
Krișna răspunde: “Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;
“Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,
“Vărsai în sufletul tău roze ce-am smuls din harurile sfinte,
“Și-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.
“Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ți rugăciune;
“Ar zice toți c-am fost cu tine un crunt dușman neiertător;
“De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?
“Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”
IV
Atunci Walmiki, grav și rece, întinse brațele-n lumină;
“Krișna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;
“Mi-ai fost de zece ori părinte, și tu din gloria-ți divină
“Te-apropii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.
“Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoștință;
“Eu văd cu pismă înșiși șerpii din fala ta părtași că sânt;
“Din cer tu cați cu bunătate l-așa de josnică ființă,
“Le dai și lor tovărășie, când singur, vai! sânt pe pământ.”
Krișna zâmbi dumnezeește, simțise el întreaga taină,
Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârșit,
Și zise: “Facă-se-a ta voie!” întinse-apoi rozalba-i haină:
Ușor, ca fulgu-n legănare, pe țărmul apei s-a oprit.
Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare și plăpândă,
Suflă în ea și-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,
Și iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,
Roșind ca frageda-aurora, de apă păru-și scutură.
V
Krișna mai zise: “Floare-Albă, căci floare este al tău nume,
“Îndreaptă-ți fața spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăiești”.
Mai zise iarăși lui Walmiki: “Îți dau eu azi un dar pe lume
Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsuflețești”.
Dar Floarea-Albă: “Doamne mare! nu voi să stau așa cu dânsul!
“Privește-n inima-i spurcată cum negri șerpi îi mișuiesc!
“Privind tu însuți n-ai fi-n stare de jale mare să-și ții plânsul!
“Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă îngrozesc”.
“Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,
“Cu fiare-n lanțuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,
“Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!
“Și-ntr-însul văd prăpăstii sute, și dânsul rabdă umilit!”
“Vezi mări ce urlă spumegoase, Krișna îi zise, vezi caverne,
“Vezi șerpi și-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;
“Zâmbește-i tu, și-n zmbet pune căldura dragostei eterne,
“Atingă brațul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.
Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,
Și-ndată inima-i zdrobită de foc divin s-a luminat;
Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,
Și zeul însuși, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.
Iar barca, lebădă ușoară, din os de scoici meșteșugită,
Purcede lin, legănătoare, spre țărmul lacului opus,
Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarășea-i iubită,
Îngână cântecul vieții, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează