1.
Durerile sunt ale seminţei bolnave
Astfel şi artele la vârful crizei morale
s-au rătăcit uitând de logica zilnicei morţi
strălucite genii, în aceeaşi eroare cu proştii.
În ce mă priveşte, eu cu oglinzile
m-am consolat, întunericul lor tăcut
nu mă poate amăgi că sunt orb
cum bunăoară stupiditatea criticii
persistând în orgoliul lui Erasmus
sau socraticei spaime de imaginar
spaima sacră care pe cei mulţi
nu i-a părăsit.
A muri suportabil este a trăi expresiv.
Şi fără-ndoială reminiscenţa de zeitate
Ne poate menţine generoşi cu ceilalţi
Până se face ziuă în agoniile realului colectiv.
O dezordine ludică este plăcută
Bătrânelor instanţe, însă dintotdeauna
Îi irită pe dogmatici şi scarbroşii lingăi
Ai pudrierelor cu gust supect şi-ai politicii.
Deschid cartea cu un acut presentiment
Că va trebui să o demolez pagină de pagină
Şi să las imaginaţia a contura ferestre
Acolo unde cel- deja-zidit
a pus pe cant sarcofagul.
Nu îmi pasă că tu nu înţelegi
Câtă vreme pe tine nu te-ai iubit nici urât
Cu nesaţiul ce ţi-l refac trădările zvelte,
Trădările de care orice vietate are imperativă nevoie
Întru a se întoarce acasă din somn.
Mă dezic de toate succesele prin reflectare
În cetatea care ar fi putut fi una oarecare
Imaginaţia nu dăunează cunoaşterii
Suferinţele îmi sunt mai de folos
Decât atingerea plantoroasă
A elogiilor şi sărutul lor de pervers cunniligus
Stupiditatea criticii m-a învăţat mai ales
Prin dezvăţare şi am ştiut ceea ce de fapt
Zăcea în genomul meu paideumatic, rebel,
Răbdând generaţii şi morţi ramuroşi
Pentru ca eu să mă recunosc în oglinzi atent
Mai clar în întuneric decât
În euristica electrică a fanaţilor
Absurdul îmi devenise agreabil şi ne-am împrietenit
-desigur, desigur, vicleanul spirit
Este semioticianul real, absolut, va reface
Dincolo de lectură-
Semnificaţiile acestui text cu scocratică
Spaimă abisală în el-
Cât despre înţelept, maestro Keats,
Fie ca rogozul şi ranchiunoşii ciulini/
Să se războiască între tâmple/
Căci nu dispare- lesne tot ce e fermecător
cum bunăoară jocul meu de copil
La bătrâneţe cu mintea în pielea goală
Se dedulceşte şi te cheamă şi pe tine,-
Goi să reintrăm în scăldătoarea
Cascadei hologramei divine?
Ultima oară când ai făcut dragoste ?
Fără falsă ruşine, când au gustat din ceea ce
În origini ai prădat complice cu zeul?
2.
Făţarnicul meu cetitor, frate.
Baudelaire a înţeles despre un pictor faimos
Şi zadarnic, pe numele lui Chenavard,
Că are un creier acre seamănă cu oraşul său natal
Astfel şi noi, înbâscist de emanaţii cocsochimice,
De mugetul furnalelor şi distrofia copiilor ca fenomen
Determinat monstruos de decretele ceauşiste
De raţionalizarea eroică a hranei, apei şi fricii
Un creier labirintic bolnav opturat
Un creier căruia i s-a retezat creieraţia
Un creier ca gura spartă a peşterii lui Platon
Explicitată de Heidegger, un creier aplatizat
De miturile lui Sisif, Prometeu şi Freud
Prin aceea că suntem impregnaţi de vindecările noastre
Ca de efectul forcepsului şi ideologiilor care ratează
Mulţimile? aidoma tulpinelor de viruşi
Precum în text, aşa în metatext.
Ferice de tine, cetitor făţarnic, tu, semenul meu,
Frate
Că nu înţelegi.
Însă eu,iată, îşi flutur despre triumful Imaginaţiei
Cel mai alinător pansament şi sângele buşneşte
Printre cuvinte înnoitor-
Sângele meu cântă melodiind moartea
Şi nu mă mai tem că exist.
Fii ca aceste gânduri, frumuseţe pură şi dezinteresată,
Iar dacă se zvoneşte prin cetate că aş fi murit
Să nu îi crezi.
Moartea e o abstracţie fragmentară a vieţii
În întunericul oglinzile văd
O carte un joc de oglinzi între dimineaţă şi următoarea
Recunoaştere, îşi pot alina durerea de a nu te înţelege
Însă ai încredere în Sufletul tău,
El ştie, vibrează, îşi reface pulsaţia
Imaginile se nasc din idei, ideile sunt monade
Seminţele au în ele o suferinţă
Care nu e decât pentru o vreme
Umană
Nu te precipita să afli la care pagină moartea
Sparge fereastra şi zboară râzând în celălalt timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează