Mângâietor, delfinii, seara,
adorm cu botu-n aripa lunii întinsă.
Păsări și oameni respiră egal, numai
tu dormi ca un soare, pe-o pojghiță-n
leagăn pretinsă. Visez toată noaptea
cum dormi, cum brațele ți se fac
iederă spre mine, eu, alungata într-un cuib
de lemn, purtînd pedeapsa Penelopei
pe-un croșet cu suspine.
Rămîn să visez de departe
cum tu dormi ca un soare,
lunecînd pe-un lujer de-argint,
chemîndu-mă pe curatul meu nume
din copilărie, obosit de polen
și absint. Sub o cascadă de stele
îți simt răsuflarea-nflorindu-mi
în palmă și pulsul tău de bărbat
și-atunci de-abia mă trezesc
și simt bucuria de-a fi singură
cu-adevărat.
Din „Adalbert Ignotus”, 1977
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează