Dunărea înghețată lîngă sufletul tău,
Acolo departe-n sud.
Dragostea noastră viscol prin sufletul meu
În care haite de lupi de-a lungul străbat
După ferestre luminate
Arar lumini întrezăresc și troițe
Cu Isuși înghețați în vopsea,
Arar zăpada zdrobită ca o rană albă
Sîngerînd în fereastră de amurg.
Doar singurătatea drumului,
Presimțirea că vom străbate distanțele
Spre brațele celuilalt, ostenite de veghe,
De greutatea cărnii nevindecate.
Cît sîntem de singuri uneori,
Dar mai ales cît trăim, cîte ierni din acestea,
Cîte drumuri și cîte ferestre întunecate.
Din „Bărci părăsite”, 1968
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează