Trimiţându-i un gând
Pe când mă îndrăgeaţi, gingaş,
Îmi trimiteaţi, deschisă, roză
O proaspătă, sfioasă roză
În chip de sol şi de răvaş.
Pe limba-i ea-mi dădea de veste
Şi-un mare legământ făcea
Că inima-vă-n veci e-a mea
Şi alte lucruri dintr-aceste.
De-atuncea ani trecură trei,
Dar şi acum mereu mi-e gândul
La roza voastră şi mi-s mândru
Că-i proaspătă-amintirea ei
Ce din trecut mi se îmbie,
Dar inima şi roza nu-s;
Un viscol floarea a răpus,
Iar inima-vă… cine ştie…
O am avut-o-n gaj cândva?
A mea-i tot simplă şi tot bună
Şi bate pe aceeaşi strună
Ca altădată. Oare-aţi vrea
Să vă trimit şi eu o floare
În chip de semn de bun rămas?
Ca o negresă de pripas,
Nu-i prea frumoasă la culoare.
Dar chipui-i veşted şi trecut
Cu inima-mi e pe măsură,
Luată-i dintr-o crăpătură
De caldarâm ce l-am bătut.
Mai trebuieşte vreo dovadă?
De ce să n-o primiţi în dar?
Eu am cules-o, spornic, doar.
E floarea văduvelor, iată.
Traducere din franceză de Octavian Soviany
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează