Mi-au rupt orga, ceasul, cucul –
toate la un singur prânz…
când mi-era lumea mai dragă
și când eu, divinul mânz,
fără nimeni de-a-n-călare
dam un nechezat de aur…
Mi-au stors sâmburii
pe o farfurie acră
când mi-era lumea mai dragă
Când eram un câine
ce lătra doar la lămâie…
Mi-au dus sufletul
chiar pe el, chiar pe el,
Când mi-era lumea mai dragă…
– Care lume, mă-ntrebă
numărul, umbletul
– lumea lumii, îi răspunse
singurul, singurul și, și
străinul…
Când mi-era lumea mai dragă
ai murit tu, iarbă verde!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează