Powered By Blogger

26 iun. 2023

Poeții - Ana-Maria Păunescu

 


Mai cerem îndurare, da, mai cerem,

Din inimă să ni se ducă schija,

E prea târziu ре lume pentru toate,

Ce singuri suntem, domnule Dabija!


Ce lung devine pururea hotarul,

Ce imposibil creștetul de mamă!

Murim cu toții când ne mor poeții

Şi versul lor în greu pământ ne cheamă.


N-avem nici aer, trupul țării, rece,

Se-nchină la icoane şi la moaşte,

Unde vă duceți, domnule Dabija?

În prag cumplit de haos și de Paşte?


Pe-aici nu mai există vindecare,

Vin hoarde de himere să ne spună:

Nouă – că pasul se-ncleștează-n lacrimi,

Iar dumneavoastră, tragic – noapte bună!


Și, totuși, totuși, nu vă spun adio,

Cất flăcări se unesc în idealuri,

Cât mại există ziduri și ferestre

Şi-un pod de flori ce mai adună maluri.

Romanța - Cezar Baltag

 

Cândva, suind un clin fierbinte, 

zării o fată înainte.


Galbenă zbatere-n pleoape, 

departe poate, sau aproape. 


Era frumoasă și venea... 

amurgul o întârzia.


Era un dor neânceput

și nesfârșit, și am trecut 


cu pasul, dintr-o dată cald, 

unul pe lângă celalalt. 


Și nu știam... și nu știa...

ce dor adânc ne despărțea...

Lapsus - Nicolae Dabija

 

N-am uitar să scriu câteva cărți

de poeme,

n-am uitat să iubesc o femeie

și câteva poiene

în viața asta scurtă,

cât un scăpărat de

chibrit...

.. am uitat doar să diu fericit...

25 iun. 2023

În amintirea Fratelui Serghei Esenin - Evgheni Evtușenco

 


Susure trifoiu-n lunca beată,

vântu-n pini vuiască-ameţitor, 

tot nu voi putea să uit vreodată 

că şi eu va trebui să mor.


Dar un pui beteag plâns de puştime

îmi va da deodată de-nţeles

c-a muri e totuşi o cruzime,

faţă de prieteni, mai ales.


Preţuind viaţa doar prin moarte,

nu pierim ca apa în nisip;

cei ce vin, pe cei plecaţi departe,

să-i înlocuiască nu e chip.


Cât de cât, la toate-am luat aminte,

nu-n zadar am dat şi-am încasat – 

credem c-am uitat ce-aveam în minte,

dar păstrăm în minte ce-am uitat.


Tot ce-aş vrea – pe buze,-n nefiinţă,

dulcele trifoi să-l simt arzând.

Tot ce-aş vrea – infima-ngăduinţă

de a nu muri de tot nicicând.

Steag în zare - Mihai Beniuc

 


Care-au putut veniră după steag,
Era destul de roşu ca să-l vadă,
Iar unii s-au oprit pe câte-un prag,
Rămaşi nevolniciei proprii pradă.
Eu mă mai duc, dar când nu voi putea
Să merg nainte-n Viaţă tot năvalnic,
Aprinsul steag în zări l-oi arunca,
Aşa cum marea roşul soare falnic
În dimineţi senine, rumenind
Întinderile verzi şi de argint.

Porcul liberat - Grigore Alexandrescu

 

Când s-au liberat țiganii, în anul de la Hristos 

O mie și...nu ştiu cîte, unul din ei, omenos, 

Vru şi el să libereze pe un porc ce el avea, 

Şi în jug de multă vreme lîngă şatră îl ținea. 

Îl chemă dar și îi zise:-,,Porcule, purcelul meu, 

Cunosc însumi, din cercare, 

jugul cît este de greu. 

De aceea te fac liber; d-acum poți vețui 

Oricum ți-o plăcea, şi hrana singur 

a ți-o dobîndi."

-,, Să trăiești! însă stăpîne, 

în grădini poci eu intra, 

Pepeni, dovlecei şi verze fără grijă a mînca?"

- Ba nu, astea sînt oprite." -

,, Aşadar îți mulțumesc, 

Cu un sfert de libertate, drept să spui, 

nu mă-nvoiesc. 

Ba crez chiar că e rușine, 

cînd toți porcii au trăit 

La coşare în robie, să ies eu mai osebit, 

Să-mi ridic mai pe sus botul 

şi de treapta lor să fug. 

Ş-apoi ce ar zice boii văzîndu-mă fără jug?"


Unii-nțeleg libertatea ca porcul cel țigănesc; 

Alții, deprinşi cu robia,

de ea greu se despărțesc. 


,din „Rumânul", 14 / 27 Decembrie 1857

Suspinele de altădată cântă - Mihai Beniuc

 


Ne-a-nmugurit iubirea-n noi iubiri
Precum samanta-n parc de trandafiri-
Ni-i dragostea mai multa, mai bogata,
Mai plina de lumini ca alta data.

Pe unde-a fost de mult o suparare
Au inflorit zambilele-n carare
Si-n locul unei sterse cicatrice
Isi are cuibul cald o pitulice.

Suspinele de alta data canta,
Zdrobirea sufleteasca se avanta
Schimbata-n ciocarlie si scanteie
Si lacrimile vechi sunt curcubeie.

În suflet simt - Mihai Beniuc

 


Amprente? Unde-i crima, dragostea ori ura?
Pe ce curate buze pus-am gura?
Cu ce fiinţă ne-ntinată m-am
Legat? Şi oare cărui sacru hram

Eu i-am adus vreodată vătămare?
În suflet simt flori deschise-n vânt
Să vină pentru marea-mpreunare
Albinele către nectar zburând.

Lupta cu îngerul - Mihai Beniuc

 


Văd bine că mi-e dat să fiu învinsul,
La urma urmei nu sunt decât insul;
Singurătatea este Ea fiinţa
Ce-i fără margini, ca şi suferinţa.

Aceasta-i lupta cu temutul înger,
Dar tot mai lupt cât pot încă să sânger.

Eroii - Mihai Beniuc

 


Asa de multi sunt ei, eroii tarii,

Necunoscutii mai ales si mortii,

Ca poate nu-i destul nisipul marii

Sa-i numere pe toti in cartea sortii.


Ei ne-au lasat un drum de oseminte

Cu sange cimentat, pe cand cazura

In sirul nesfarsit de lupte sfinte

Pe-a stramosestii vetre aratura.


Ce drept avem in lume noi mai sfant

Ca de-a le duce streagul mai departe,

Al libertatii noastre pe pamant,

In numele vietii peste moarte?!


Asa graieste Dunarea batrana,

Asa e scris in stanca din Carpati:

Cu secera si cu ciocanu-n mana

Sa fim aici sub steaua muncii frati!

În veacul meu - Mihai Beniuc

 


Am şi trecut de-o eră, mi se pare,
Căci nu mai sunt boieri peste ogoare,
Ori peste aur domni, iar ca cetăţi
Pentru săraci nu-s doar pustietăţi.

Cu tulnice şi cu cimpoaie n-am
Cântat pe la ospeţe-n bairam.
Lăsai pe alţii-n vesele petreceri,
Pe când trudeau din greu ciocane, seceri.

Azi poate sunt în steagul purpuriu
Un punct ca altele la fel de viu,
Ori poate-un val sărind ca-ntr-un asalt
În mari turbine din hidrocentrale,
Cu zgomot frânt, de lanţuri şi de zale,
Şi spumegînd sălbatic din înalt.

Aicea, printre Ardeleni - Mihai Beniuc

 


Aicea, printre Ardeleni, mă simt acasă.
În fiecare văd un nepot de-al lui Horea, de-al lui Iancu.
Ai! ce s-or mişca-ntr-o bună zi Munţii Apuseni,
Ce s-or urni din loc, ca urieşii!

Mi-am ridicat privirile spre cer,
Dar nu-mi spune nimic mătreaţa lui de stele,
Nici luna lustuită ca tingirea.
Îmi pun în schimb urechea pe inima ţării
Şi-aud bătăi neregulate prin gemete surde...
Freamătă pădurea românească,
Ca-n preajma vijeliei!

Mi-am culcat capul pe lutul străbun
Alăturea de alţii
Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens.
Şi-am vrut să dorm.
Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă,
Şuier de piatră pe tăiş de coasă...

Ce să vă spun? - Mihai Beniuc


Ce să vă spun? Noi ăştia suntem prea comunişti 
Ca să mai fim, de soarta ce ne pândeşte, trişti; 
Fireşte soarta noastră de inşi supuşi la soarte, 
Căci drumul nostru-n viaţă, el, nu cunoaşte moarte. 

În spate-mi veşnicia trofeele-şi înalţă, 
Nainte-mi viitorul sandalele-şi descalţă 
Ce trece Rubiconul, ca să-şi încerce cale 
Şi noi nădejdi şi aripi spre ţările astrale. 

Se poate pân' la urmă să afle alte astre 
Mai priincioase vrerii şi visurilor noastre. 
Să afle! Dar iubirea s-o ducă-n orice parte, 
Leac pentru jalea vieţii şi cale peste moarte.

Avânt - Mihai Beniuc

 


În floare vreau amprentele iubirii
Insectelor ce-şi duc la stup recolta,
Vreau urma sângeroasă-a amintirii
Ce-a dăruit-o lutului revolta.

Vreau dorul tescuit din har în luptă
Vreau aripa ce mai schiţează zbor
Chiar dac-a fost de vânt ori luptă ruptă,
Dar tot s-avântă către viitor.

Grădina amintirii - Mihai Beniuc

 


Nu poţi fi moartă cât mai sunt eu viu
Te simt în orice fibră din fiinţă,
Nu te primeşte Lethe-n nefiinţă
Cât mie-mi este dat ca să mai fiu.

Te port în mine ca un arbor seva
Şi-nmurgureşti în fiecare gând
În trupul meu cu rodnicu-i pământ -
Rămâi fecundă pentru mine Eva.

Cât voi mai fi, alături o să fim
Iar în copaci o floare lângă-o floare
Va străluci-n culori mirositoare
În al grădinii noastre ţintirim.

Stema țării - Mihai Beniuc

 


Brazii, schela de ţiţei,
Munţi înalţi, iar peste ei,
Soarele măreţ s-arată.
Ăsta-i chipul ţării, iată.


Dar mai afli pe câmpii
Fel de fel de bogăţii.
Vezi, de-aceea-n jur aici e
O cunună grea de spice.


Iar steluţa cea de sus,
Oare ce-o avea de spus?
Socialismul, spune ea
Se clădeşte-n ţara mea!

Steaua roșie - Mihai Beniuc

 


Se ciocnesc nebuloase,

Sisteme solare, stelare.

Aștri se sting și devin materie moartă

Ori învie apoi ca o Supernova.

Atomii murmură,

Sferele cîntă,

Și miliardele de ani-lumină trec,

Ori vin, cine mai știe!

Undeva pe-o așchie,

Mărginit în nemărginire,

Stă omul, la Capul Bunei Speranțe.

Numără stelele fără număr,

Măsoară depărtările fără capăt,

Și fuge cu cugetul

Cînd înainte, cînd înapoi,

Clădind adevăr efemer și marele vis

Pe și mai mari incertitudini.

Visul este însă departe

Ca stelele roșii uriașe

Care sînt de-o sută de mii de ori

Mai puternice ca soarele nostru 

În lumină și căldură.

Libertatea e o stea roșie.

Omul o privește visător prin telescop.

Prea târziu - Mihai Beniuc

 


Noi ne iubim de mult, și fără ură,

Chiar de scăpăram vreo vorbă rea din gură;

Nu ne-am făcut mult bine, nici mult rău,

Și totuși parcă ne desparte-un râu.


Ce ne desparte nici nu știm prea bine,

Dar știm de undeva că răul vine,

Ca de sub sol un gaz otrăvicios -

Se ofilește tot ce-a fost frumos.


Io-s vinovat ori tu ești vinovată?

Viața toată-i pată lânga pată.

E prea târziu să ne mai despărțim.

Nu mai e tare mult, mai stai. Murim.

24 iun. 2023

De of și aoleu - Miron Radu Paraschivescu

 

Floare naltă, floare neagră,

Nu ţi-am spus, fă, că-mi eşti dragă?

Și-o să fur din cer cinci stele

Să-ţi fac salbă de mărgele?

Şi mă lăudam că eu

Îl caftesc pe Dumnezeu,

De s-o pune-n drumul meu…


Și-mi spuneai tu – ştiu, ca azi –

Când săream peste-un pârleaz,

Că de drag ce îţi sunt eu

O să mori de gâtul meu?

Şi-a venit un barbugiu,

Of, un fante de gagiu,

Din Obor, sau mai de sus,

Te-a chemat şi tu…te-ai dus!


Şi-ncă n-ar fi fost nimic,

Dacă nu mi-ai fi manglit

Punga mea cu bani fişic!


Stăteam noaptea amândoi,

Bibilică, bibiloi,

Ningea lună peste noi.

Eu credeam că mă iubeai,

Dară tu mă sărutai,

C-o mână mă mângâiai,

Cu alta cotrobăiai.


Fato! Nu ţi-a fost şucar

Să bagi mâna-n buzunar?

Cum putut-ai să te-nduri

Să mă-nşeli şi să mă furi?

C-am spoit un an tingiri

Pe la feţele subţiri,

Şi-am trăit prin mahala

Doar cu praz şi ciulama,

Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie

Rochie de cununie,

Să-ţi fac degetu-nflorat

C-o piatră de matostat.

Şi tu, uite cum te ţîi

De cuvântul ăl dintâi!

Bine, dragă, îţi mersi!


Să mă-nşele o lălâie!

Da’ şi eu fusei tămâie!

Că puteam şi eu încai

Să fiu craiul ăl mai crai

Şi să huzuresc ca-n rai.


…Da’ acum am rămas bleg,

Amărât şi plin de jeg,

Ca nărojii ăi mai mari:

Nici gagică, nici piştari!

20 iun. 2023

Singurătatea deasă sub un clopot de sticlă - Traian T. Coșovei


Plutea, în aer un fel de nelinişte, – 

                                         un fel de 

spaimă oarbă dinaintea strigătului...

întunecate şi drepte, zidurile sprijineau tăcerea 

şi numai insomnia verde a ierbii

săpa galerii prin verticala clopotului de sticlă. 

Mergeam alături printre vitrinele cu obiecte celeste:

( ...un corn englez alături de un gât de pasăre 

retezat deasupra strigătului.) Oamenii pe care îi întâlneam 

erau aidoma unor cuvinte pe care nu le poţi rosti.

                                                                  Cuvintele lor

se rosteau singure, unele pe altele ca nişte bulgări de zăpadă 

rostogolindu-şi înţelesul departe de ei...

Ne priveau cu toţii pe când martorul tăcerii mi-a spus 

cu gâtul retezat deasupra glasului:

                                                       „ ... de acum înainte, – 

tot ce vei spune poate fi folosit împotriva, ta... ”

                  (cuvintele lui alunecau ca zăpada de pe acoperişuri 

lăsând vederii şirul negru de ţigle al unui alt înţeles, —

                                                                           în timp ce tu

alunecai din învelişul acela uşor, traversându-mă, –  

                                                                îndepărtându-te...)

Şi numai o singurătate deasă te acoperea până la glezne...

Am deschis gura să strig, — aerul neliniştit 

se învineţise în jurul cuvintelor mele

                                   şiroind ca sângele dintr-o arteră, – 

(în timp ce tu mă traversai îndepărtându-te) am strigat 

ca în somn, ca în moarte, umplând aerul de sânge

                                  mânjind pereţii cu măruntaiele cuvintelor... 

(în timp ce tu alunecai din învelişul acela uşor, aerian, – 

traversându-mă,

                    îndepărtându-te).

Şi numai

o singurătate deasă te acoperea până la glezne...

Spune-mi - Traian T. Coșovei


Spune-mi că viața mea va continua sa existe,

spune-mi tu, gură a silabelor magnetice,

respirație aidoma unei cupole de aer –

tu, planetă cu dinți în orbitele zeului de neon.

Vom trece mai departe peste trupurile 

de gheață ale secundelor.

Desigur, vom trece.

Iată zeul somnului,

zeul marsupiu tăiat la beregata,

iată femeia iubită, dimineața

aplecându-se peste trupul tău ca prin fereastra deschisă.

Spune-mi că viața mea va continua să existe!

Spune-mi tu, atom de spaimă al inimii mele,

tu, lacrimă de metal

pe obrazul frumosului miraj de gheață al ideilor,

spune-mi că viața mea va continua să existe!

Urca-vor la cer noi piramide de ceață,

noi imnuri de slavă ca niște lame de sticlă.

Pentru mine măscariciul sarută oglinda, 

pentru mine moare trist iarba.

Vino și spune-mi,

stralucește-mi în umar, în frunte, 

deasupra,

oricât de lipsit de înțeles ar părea faptul

că foștii veterani dormitează prin parcurile orașului

și că biserica Sf. Gheorghe stă în același loc, electrificată.


Sunt și eu un june

Tu ai putea îndupleca o nouă eră glaciară –

cu șarmul tău

ai putea face ocolul pământului în optzeci de zile...

Eu aici sunt un june – un posibil

coriolan drăgănescu încălecat pe-o statuie de vorbe mici, lunecoase.

Și trecut prin rubrici mondene. Prin cearșafuri cu monogramă.

Prin ghete cu capace, ori prin raza cavalerilor Apocalipsei.

Prin ciur și dârmon, –

misionar al frumuseții și al fumurilor deșertăciunii...

Ca o gură cu mansarde flămânde.

Ca un lup ce revine la oile sale. La scufița inimii care bate 

văi și lunci

lovindu-le cu sălbăticie peste gură

peste

botul lor de verdeață obraznică.

Și fiecare cuvânt de-al meu e un lac încărcat

cu yacht-uri de plăcere –

și de gânduri ascunse

înflorind în jurul gleznelor tale ca niște brațări de neliniște.

Sunt și eu un june,

o parte din viață o trăiesc în numele tău.

Dar tu dansezi

tu bei limonadă – în urma ta,

turnul din Pisa se-ndreaptă pe calea cea bună.

Tu îi inflacarezi și pe zei. Și tot tu le dai 

câte un pumn după ceafă.

În rinichi, în ficat... În rațiunea lor de a exista.

În răsuflarea ta de alcool se îmbată toți camionagiii

Sfintului Duh!


Eu aici sunt un june. O balenă albă într-un estuar de liniște.

Un superstar –

Un cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola. Și de Blue-Jeans.

Un misionar al spațiilor verzi, democratice.

Un obiectiv survolabil...

Un individ, adică nimic. O zecimală în cifra ta de afaceri.

Unul căruia i se recomandă întoarcerea la natură.

Și motociclismul, autostopul –

și budismul Zen. Adică nimic...

Sunt și eu un june.


Hei, fraților – uitați-vă și la mine!...

13 iun. 2023

Elevă la Luvru - Margareta Sterian


Prin retortele casei urcam sau coboram în salturi,

mă strecuram pe Pont Royal printre maşini

cu ochii pe cerul Luvrului,

ca un voal cenuşiu de care e prinsă o gravură cu palat,

şi nici nu ştiu prin ce portal în palat pătrundeam...


Clasa era o sală de gardă boltită şi întunecoasă,

cu bănci şi mese grele.

Pe vremuri prânzeau acolo soldaţii...


De la catedra înaltă

vorbea un profesor cu barbă,

arheolog fanatic,

legat de o idee a sa despre un amănunt de care nu se

putea desprinde,

la care neîncetat revenea,

pe când noi aşteptam să aflăm totul

despre fecioara bleu de la Chartres

sau despre îngerii care

de un mileniu

zâmbesc la Remis...

Abecedarul - Victor Tulbure

 


Ca să ai abecedarul

Primilor tăi pași în viață,

Cartea mea să fie darul

Ce ți-l fac de dimineață.


Eu am pus pe orice filă,

Și pe-oricare dintre pagini,

Între-albină și zambilă,

O poveste în imagini.

Scrisoare medievală - Nichita Stănescu

 

Duceam în viteză piramide de var,

dar nu pentru ziduri, nu, nu.

Duceam cuvintele acestei limbi romane

dar nu pentru a fi spuse de guri.

Noi suntem, iubito, aceiaşi.

Numai pietrele s-au schimbat,

numai iarba.

Domneşte pe-aici violetul, tăcerea,

cleiul tâmplăresc, oh, da,

cu care ne lipim braţele rupte.

Noi suntem, iubito, aceiaşi

şi nici nu se cunoaşte, oh, da,

că sufletul nostru-i întors

dintr-o călătorie în lumea

perechilor, unu cu unu,

pom cu pom, iarbă cu iarbă,

piatră cu piatră.