Minerva (în o fecioară, fiind metamorfosită
Cu niște veșminte albe, peste tot împodobită),
Despre Capitol vinea, țiind în dreapta ei mînă
De niște spini înverziți, înpletită o cunună,
Și după ce au agiuns, cu un aer mult măreț
Lîngă dînsul cel smerit odată cel mai semeț,
L-au rădicat de o mînă, în picioare drept în sus
Ca unui erou spre cinste, în cap cununa i-au pus,
Asemănând împletirea, atâtor nenorociri.
Ce au făcut prin a sale, cătră răle iscusiri.
Și luînd pe el de mână, cu o multă sîlnicire
Prin prăpăstii, munți și dealuri, l-au purtat spre osândire.
Apoi l-au dus prin orașă, oarecând mai înflorite
Care de săltătici tigri le-au văzut el lăcuite
Și strălucirea zidirei în năruiri prefăcută
(Tristul sfârșit care vine, după desfătare multă).
De acolo nu departe, la o hrubă agiungând
Și cu mânie fecioara-ș, prin întuneric mergând,
Au voit să-l părăsească precum el i-au fost lăsat
În întuneric palatul ca să rămâie uitat).
Dar rugându-se fecioarei, cu o așa tânguire
Care pornește pe pietre cătră o milostivire,
L-au tras iarăși după dânsa și ieșind din întuneric
La un pustiu, unde om n-au fost nici întru un veac
Întru ale ei ascunsuri un lup au întâmplat
(Pe cea mai lacomă fiară, care firea au lăsat).
Atuncea să dea fecioara pe acest lacom voind
Acei răpiroare fiare cu dreptate potrivind,
Cade iarăși la picioare Cupidon cu umilință
Cum că se va pocăi, au dat iară făgăduință,
Și l-au iertat și atuncea după nespusă răbdare
Pe care poartă Minerva, cea de oameni iubitoare
Când tot prin pustiu mergea, a trece s-au întâmplat
Pe lâng-un balaur mare, lângă o stâncă culcat.
Cupidon pierde nădejdea, cum că îl va apara
Și de cumplitul balaur, căci cugetul îl mustra.
Fecioara simțind lui zice: nu avea tu îngrijire
Că de fiară înțeleaptă va veni ție peire.
Tu-ți urmează ca să cerci, acea a lui Fosfor cădere
Dup-a acelor din Olimp, pentru tine hotărâre.
La o câmpie ieșind, mergea cătră o cetate
Între care au aflat pe un leu adormit foarte,
Pe carele deșteptând fecioara cea înțeleaptă
Supt aspra lui privighere pe Cupidon dă îndată
Leul pe om ca să scape în vremea cea viitoare
De a unui nestatornic fericiri otrăvitoare
Veacuri de nenorocire a să paște au silit
Și ocheanuri de sânge ca să curgă au făcut. Sfârșind visul;
Apolon, carele umblă singur la pustietăți
În obicinuitul ceas, trecând prin acele părți,
Cu razile călduroase pe Cupidon pătrunzând,
L-au silit să se trezească cu inima tremurând,
Și deșteptându-se bine, mai mult se înfiorează
Pătruns de nenorocirea ce în staturi se lucrează,
Încât a sa suspinare pe frunzile înverzite
Au silit a să preface în coloruri veștezite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează