Vară la țară - Alexandru Depărățeanu

Locuința mea de vară

E la țară:

Acolo eu voi să mor

Ca un fluture pe floare

Beat de soare

De parfum și de amor.

Acolo e fericirea

Și iubirea

Traiului patriarhal;

Viața ce aci s-ascunde

Curge-n unde

Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile

Dalbe zile

De Cuptor și Cireșar,

Ca pe niște surioare

Pe fecioare

Din colibi le chiam-afar'.

Și ca roiul de albine

Pe coline,

Pe vâlcele, pe câmpii,

Toată ziua mi se-ncură

Și murmură

Copilițe și copii!

Sfânta poezie-n manta

Radiantă

D-alb, de roșu și azur

Înveșmântă deal și vale

Câmp și cale:

Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face

Cu noi pace;

Numai vara ochiul meu

Vede-n raze și lumine

Toate pline

De mila lui Dumnezeu!

Plaiul verde de zmaraldă

Mi se scaldă

Ca o nimfă-n râu divin

De junete și viață

Ce-o resfață

Și-i sărută dalbul sân!

Și cum undula pe spate

Resfirate

Bucle blonde la virgini,

Ca miresele cu mirii

Când zefirii

Zbor cu ele pe colini,

Spicul blond cu paie de-aur

Scump tezaur

Pentru mari și pentru mici,

Undulează-n mii de valuri

Între maluri

De sulfinași d-aglici!

Astfel bazmele-azurate

Și-nstelate

Cu-al lor cer de Orient

Spun ca-n țările-ncântate

Sunt bogate

Mări de aur și argint,

Și prin holdele splendide

Ies silfide

Cu piciorul de copil,

Zvelte, agere, ușoare,

Surioare

Cu Camila lui Virgil...

Trageți danțul pe răzoare

O! fecioare

Cu privirile cerești!

Danțul, cântecul și-amorul

Sunt izvorul

Fericirii omenești!

Însăși umbrele obscure

Din pădure

Învelite-n giulgiul lor

Sar pe sumbra bălărie

Într-o mie

De-nvârtiri intr-un picior.

Și, când noaptea pe poiene

Cânt-alene

Melancolicul păstor,

Nu știți ielele cum danță

Și se lanță,

Îmbătate de amor!...

O! grațioase idile!

În ce zile,

În ce nopți țâț înflorit

D-așa odori minunate,

Parfumate,

Din fruntea lui Teocrit?

N-ați înflorit voi in ora

Când e hora

Elfilor înamorati,

Cu praf de-aur pe aripele

Și de stele

Ca-mpărații-ncoronați?

Când angelicele canturi

Peste vânturi

Se înalță de pe câmpii,

Răpesc verguri, flori și raze

În extaze

D-ale verei poezii?

Nici un timp aurocale

Pastorale,

Nici un timp, versuri cerești,

Nu dă ca vara splendoare

Și candoare

Poeziei omenești!

Și pentru asta eu, vara,

Iubesc țara,

Pentru asta voi să mor

Ca un fluture pe floare

Beat de soare,

De parfum și de amor.

Moară tonții în palate

Îmbrăcate

Cu covoare d-Ispahan,

Ei, ce chem pietrele triste

Ametiste

Și părinte-pe tiran!

Tonții, cari pentru o mână

De țărână

Își dau sângele din ei,

Fac din crâncenele crime,

Înălțime,

Și din demoni Dumnezei!

Mie dați-mi valea verde,

Unde pierde

Omul negrele gândiri,

Unde-ți uiți de infamia

Și sclavia

Auritelor zidiri!

Nu mai voi s-aud de cine

Face bine

Sau de cine face rău:

De la mic până la mare

Fiecare

E victimă sau călău.

Lumea noastră e un mare

Stârv, din care

Mii de bestii se nutresc:

Mii de păsări și de fiare,

Ce prin gheare

Împart hoitul omenesc!

Vai! și cum își bate pieptul

Înțeleptul

Care zi cu zi cârpind

Ale sale zile pline

De suspine,

Vede cărțile-i mințind!

În Paris, în Londra,-n Viena

De la Sena

Pân'la marea de Azol

Vede toată-nvățătura

Că e gura,

Și stomacul, filozof!

Gura d-om, gura de câine,

Cere pâine!

Fii tiran, tâlhar, păgân..

Numai gura s-aibă pâine,

Om sau câine

Te cunoaște de stăpân!

Dați-mi, dați-mi valea verde

Unde pierde

Omul negrele gândiri;

Unde-ți uiți de infamia

Și sclavia

Auritelor zidiri,

Unde mândra păsărică

Se ridică

Până-n cerul luminos,

Și din ceru-i plin de soare

Cu oroare

Abia vede omul jos!