- Iar te-ai cufundat în stele
și în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
grămădești-n a ta gândire
și câmpiile asire
și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
urcă-n cer vârful lor mare -
nu căta în depărtare
fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeaţă,
und-izvoare plâng în vale,
stânca stă să se prăvale
în prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
lângă balta cea senină
și sub trestia cea lină
vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
și minciuni cu-a ta guriţă,
eu pe-un fir de romaniţă
voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
voi fi roşie ca mărul,
mi-oi desface de-aur părul,
să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
nime-n lume n-a s-o ştie,
căci va fi sub pălărie -
ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
luna-n noaptea cea de vară,
mi-i ţinea de subsuoară,
te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
apucând spre sat în vale,
ne-om da sărutări pe cale,
dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
vom vorbi-n întunecime:
grija noastră n-aib-o nime,
cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
e albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
ș-a murit iubirea noastră -
floare-albastră! floare-albastră!...
totuși este trist în lume!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează