De-ar fi această toamnă să se-ndure
să am o zi cât cea din urmă zi,
deplin şi stingerea s-o pot trăi,
la Leşu Ilvei sus, într-o pădure.
O, Doamne, vine vârsta să mă-ntrebe
și eu voiesc să-i şi răspund acum,
ce lemn doresc la ultimul costum
și ce covor de licurici şi ghebe.
Finalul spre a fi ca şi-nceputul,
cu înțelesul trupului mă leg
să-mi duc la Ilva sufletul întreg,
să mi-l păzească Brigadiru Utu.
Că-n codru, nu-i ca-n codru, nici ca-n lume,
ci e curat şi e cinstit şi drept,
iar când te strânge muntele la piept,
te simți o scamă ce-a căzut pe -un nume.
Şi legea în păduri rămâne lege,
chiar dacă oameni, să o strice, vin,
și fiece izvor e un destin
ce zilnic parcă-ar vrea să se dezlege.
La Leşu Ilvei vreau să fiu pădure
să mă cufund în ea definitiv,
să nu-nțeleg nici ultimul motiv
care-ar putea spre lume să ne fure.
Să fiu pădure fără cale-ntoarsă,
ci pur şi simplu, lemn lovit de vânt,
cu frunze moarte să binecuvânt
hotarul dintre codrul meu şi farsă.
Dar vine iarna, Brigadir Dănilă,
și trosnet de-ai s-auzi din alte vremi,
sunt eu, sunt codrul tău, să nu te temi.
Puneți-mă pe foc, să ard de milă.
Pădurea ta ce-ți bate acum la uşă,
rugându-te să-i laşi atât noroc
încât să-i faceți loc la voi în foc,
să intre codru, spre - a ieşi cenuşă.
Năsăud, 11 octombrie 1988
Pictura “Pădure la Mogoșoaia” - Lucian Grigorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează